Dincolo, prin norii limpezi

ACTUL 1

SCENA 1

Cortina este ridicată. Într-un decor nedefinit patru personaje se mișcă în picioare neîncetat, după nici o regulă anume. Singurele elemente de decor sînt multe pietre împrăștiate peste tot. Pietre mici și mijlocii. Cele patru personaje se învîrt, se sucesc, merg de-a latul, cu spatele, cu fața, în toate direcțiile. Nu se ciocnesc însă. Ca fond sonor poate fi o muzică foarte zgomotoasă și ritmată, sau zgomote puternice de toate felurile. La un moment dat p.1 pocnește din degete către p.2. P.2 cade ca trăznit pe jos, parcă ar fi murit.

p.1 — Așa, că iarna asta a venit foarte devreme. Cu multă zăpadă.

Cei care au rămas, își continuă mișcările aiurea. După un timp, p.1 pocnește din degete către p.3. P.3 și el cade ca trăznit.

p.1 — Că s-or deschis drumurile. Asta-i semn de deschizături.

p.4 — Uită-te la el ca ultima oară. Întotdeauna. Bagă-ți-l bine în cap. Nu o să-l mai vezi.

p.1 — Și atunci, de aia o fost așa de cald. Și frumos. Da' nu știu dacă i-o chemat, sau s-o lăsat ei duși.

p.4 — Oricum, nici chiar așa.

p.1 — Da, da. Cu cît ninge mai mult, cu atît e mai frumos.

p.4 — Să se duca așa... Nici chiar în halul ăsta.

p.1 — Noi oricum nu vedem. Nouă ni-este totuna.

p.4 — S-arată frumoasă. Asta se vede.

p.1 — S-arată dar degeaba. (pocnește către p.4, care cade și el). Ei, nu-i totuna?

Rămas singur începe să se miște aiurea într-un ritm mai alert ca pînă atunci. Dintr-o dată pocnește către el însuși, și cade și el ca trăznit. Toți stau așa căzuți pe jos fără să miște deloc. Muzica ritmată sau zgomotele încetează. Luminile se închid. Într-un colț al scenei, care se luminează doar acum, undeva în spate dreapta, pe o ridicătură oarecumva, c.1 și c.2 se văd cum stau în fund spate în spate.

c.1 — Intrase în nori. Se rătăcise, nu de alta. Ba o zis că pe acolo curge el. Dintotdeauna.

c.2 — Puteai să nu-l crezi?

c.1 — Zicea că el poate prinde nori. Să-i ducă cu el. De-a lungul...

c.2 — Și pestii?

c.1 — Ei se sbăteau de frică. De frică ca cerul să nu-i lucească. De soare... Înnotau doar în adîncuri, de frică. Din coadă de pește...

c.2 — Pe lîngă... Da, parcă prinse cărare. Pe lîngă soare. Se tot ducea. Se duse... Se prinse de-o cărare.

c.1 — Tu vezi că ceru-i roșu?

c.2 — De o carare care cică... (realizînd cel întrebase c.1) Ba-i albastru.

c.1 — Tu cu ochii închiși, cînd te uiți la cer nu-l vezi roșu?

c.2 — Cum?

c.1 — Așa te uiți la cer, și cum închizi ochii, nu se face roșu? Nu ți s-o întîmplat? Fă și tu!

C.2 se uită, nu în sus, și începe să închidă și să deschidă ochii.

c.2 — Îi de la ochi, că-i închid în lumină.

c.1 — Nu contează.

c.2 — Chiar! Albastru, roșu. Albastru, roșu.

c.1 — Roșu, albastru. Roșu, albastru.

c.2 — Parcă văd, norii în două culori. Odată pe albastru, odată pe roșu.

c.1 — Așa-i ce fain îi?

c.2 — Îhî.

Lumina peste cei doi copii se stinge. În acest moment cîteva lumini de roșu și albastru se aprind. Ele încep să se miște în toate părțile. Ca niște lanterne agitate. Poate apărea un fond muzical adecvat. Brusc p.2 se ridică. În acest moment luminile se liniștesc.

p.2 — Hei măi! Voi ați văzut ce multă zăpadă s-o pus pe aici? Mă, ați văzut?

Ceilalți nu-l aud.

p.2 — Ce frumoasă îi zăpada asta! O, și ce mă pot bulgări cu ea. (începe să rîdă). Uite, îmi dau un bulgăr în cap (gesturi ca și cum și-ar da), unul mi-l dau de mînă (din nou gesturi ca și cum și-ar da), și tot așa de toate (se aruncă pe burta ca într-o zăpadă)---

P.2 nu se mai ridică. După un timp, p.3 se ridică deodată în picioare.

p.3 — Poate că mergeam mai tare cu pluta. Dar nu am avut-o. Că s-o pierdut. Pe undeva, nu știu. Și cică mă puteam pune pe ea, că avea loc pentru mine. Da' s-o dus. S-o dus... Și acuma, uite, ninge fără mine. Fără mine... (se lasă încet pe jos, ca într-o zăpadă)

P.3 nu se mai ridică. Dupa un timp, p.1 se ridică brusc și începe să fugă în jurul celor trei de pe jos.

p.1 — Pîrtie! Pîrtie!... Faceți loc! Pîrtie! Pîrtie!

P.4 se ridică în fund și pocnește din degete către p.1. Acesta cade ca trăznit, parcă ar fi murit pe loc. Pe rînd, una dupa alta, luminile se sting încet. Apoi se lasă cortina. Doar după ce cade cortina, se oprește fondul sonor.

SCENA 2

Se ridică cortina. În scenă se păstrează întunerec. Se aude susur de pîrîu și ciripit de păsărele. Încet se luminează de ziuă. Pe o plută, doi copii dorm liniștiți. Pluta plutește în lungul pîrîului. În unduirea valurilor, copiii, pe jumătate treziți se așează în alte poziții de dormit. Adorm din nou. Pluta plutește în lungul pîrîului. Se stinge lumina în scenă. Două voci se aud:

voce 1 — Știi, de aia îmi plac ploile, pentru că cerul după ele se limpezește.

voce 2 — Da, poți să vezi și așa.

voce 1 — Cum adică?

voce 2 — Cum adică?, păi eu după ploaie văd noroi și umezeală. Tu vezi ceruri limpezi.

voce 1 — Totdeauna ar trebui să vezi și tu după ploaie doar cerul. Că de acolo plouă. Da' o să te înveți tu. Nu-i greu.

voce 2 — Știu că plouă din cer, dar pentru aia nu trebuie să văd de unde plouă ci pe cine plouă. Nu?

voce 1 — Păi poate ploua pe oricine, și nu neapărat trebuie să fie umed dup-aia.

voce 2 — Cum adică?

voce 1 — Cum adică? păi după ploaie, dacă plouă pe un pîrîu, în el, în apa lui, atunci nu-l schimbă. Nu-l face mai umed, nu? Că doar el e ud și înainte de ploaie.

voce 2 — Da, asta așa e...

voce 1 — Și atunci poți spune că și după ploaie el tot uscat e. De fapt rămîne uscat de ploaie. După orice ploaie, nu?

voce 2 — Da, asta așa e...

Liniște. Încetul cu încetul, din nou se fac auzite păsărele, susur de pîrîu. Lumina și ea se aprinde treptat.

voce 2 — No', s-o limpezit ceru'. Și ce-i cu asta?

voce 1 — S-o limpezit?...

voce 2 — Da, și frig tot o rămas.

voce 1 — Îi frig de după ploaie. Ce, tu nu ai mai văzut așa ceva?

voce 2 — Păi cum să vad limpezime și și frig deodată?

voce 1 — Că-i frig de limpede ce îi, de aia.

voce 2 — Îi limpede de frig ce îi. De aia.

voce 1 — Frig, nefrig, ce importanță are. Îi limpede cerul. S-o limpezit. Asta are importanță.

Copiii de pe plută se trezesc încet. Privesc în jur, dar nu sînt mirați.

c.2 — Brrr, ce frig îi!

c.1 — (senin) Se pare că plutim.

c.2 — (știutor) Nu plutim.

c.1 — (senin) Se pare că plutim, totuși.

c.2 — (senin) Nu plutim.

Din nou se aud cele două voci fără însă ca cei doi copii să le audă.

voce 2 — No', bine, s-o limpezit cerul. Fie cum vrei tu.

voce 1 — Așa, așa. Îmi place de tine.

Liniște cîteva clipe. C.1 se freacă la ochi somnoros. C.2 se uită în jur mirat, se ridică în picioare, iar din cauza unor valuri își pierde puțin echilibrul. Cade peste c.1 și începe să-l lovească, dup-aia, din joacă, pe acesta. De aici pornește o trîntă între cei doi. La sfîrșitul ei, cei doi par destul de veseli.

c.1 — Știi, cum îi flutura așa în vînt, la un moment dat, nu știu dar parcă tot ce era mai visat de mine, parcă luase chip așa, se întrupase. O fată cu părul lung, stătea așa între soare și cer, între apă și pămînt, nu știu, nu plutea, nu pășea așa pe pămînt, nu-i găseai pas după pas, era așa undeva numa' poate numa' în închipuirea mea. Așa undeva într-o parte acolo, în dungă. Acolo în dungă, în dungă de nor, între apă și cer.

c.2 — Și, și, te-ai dus să o atingi? Te-ai dus să pui mîna pe ea?

c.1 — Nu, da' cum să mă duc să pun mîna pe ea? N-ajungeam la ea. Ți-am zis, parcă era așa un fum numa', flutura așa în vînt... Parcă o ducea vîntul cu el așa... Și am vrut așa, știi, să fug, să fug după ea, s-o prind, s-o ating cum zici tu, să mă duc la ea și să-i spun, să mă tîrăsc la picioarele ei și o implor să steie cu mine. Da' știi n-am putut, n-am avut puterea, am rămas țintuit locului, și ea cum stătea în dungă, în dungă de cer, pleca așa, puțin cîte puțin. Cu timpul, o ajuns să n-o mai văd deloc. Și am stat așa cum stăteam țintuit și mi-am dat seama că, da, ea, ea e prima, și numa' ea va fi și numai pe ea o voi ști așa, va fi prima pentru mine. Ea e singura și nu cred că va mai fi alta. (pauză) Că știi, odată se îndoaie pămîntul, că știi odată numa' se îndoaie pămîntul, și atuncea de-l vezi, odată îl vezi cum se îndoaie. Că numa' odată se îndoaie, și numa' odată îl vezi cum se îndoaie. Și pietrele știi, și toate pietrele știi, movilele de pămînt, bulgării și toate pietrele știi, se rostogolesc atuncea, așa cad înăuntru, cad în..., în...., indoitura aia, în crăpătura aia adîncă. Da' nu ca o prăpastie știi, așa o îndoitură numa'. Și toate cad, toate pietrele știi? Și apele nu mai au ce să svînture, ce să șlefuiască știi, nu mai au, și ele pleacă să caute altele, ele pleacă în căutare de altele. Că toate știi, toate se rostogolesc, toate cad în crăpătură. Da' știi, cum pămîntul e îndoit, și apele îs plecate ca să caute alte pietre, știi atuncea ele nu mai curg așa de la isvor spre mări și oceane, știi ele acuma curg invers, mările se curg spre isvoare, ploile în fîntîni...

c.2 — Ploile în fîntîni?

c.1 — Da, da ploile în fîntîni, că tu stii că fîntîna se scurge în ploi, tu știi da. Că de aia se scurge în ploi fîntîna, ca să ude florile. Nu, da' asta-i altă poveste, asta-i altă poveste. (pauză) Și așa cum apele curg invers după alte pietre, așa cum pămîntul se umple de pietre înghițindu-le, așa apăruse ea acolo, în dungă de nor, între soare și cer, între pămînt și ape, și acolo în dungă, în dunga aia am văzut-o eu, și atuncea mi-am dat eu seama că numai ea va fi aceea pe care eu..., ea... pe care ea... îmi va fi prima... mi-a fost, mi-e prima... fi prima...

c.2 — Auzi da' spune-mi te rog cum adică cad fîntînile în ploi ca să ude florile? Nu, așa de cînd lumea n-o fost. Ploile cad în fîntînă, nu? Ploile cad în fîntînă, nu fîntînile în ploi.

c.1 — (neauzindu-l pe c.2) Și norii, tu știi, fugeau după ea... pierduseră urma ei, fugeau după ea în neștire de ea... luaseră chip de ea și se dădeau vîntului să îi poarte... (amuzat) Stii, la o clipă chiar i-am confundat... Săream după nori să-i împing... Nu, să-i împing, nu să mi trag... Să-i împing... da' s-or lăsat împunși... de mine... mi-am băgat mîna prin ei, ca-n nimic... și-am rîs... îs norii, nu-i ea... îs norii... ea-n dungă de nori dispărea, în dungă de nori, nu în ei...

c.2 — Mă, cu ploile alea ma. Cic-ai zis că fîntînile cad în ploi nu ploile în fîntînă. Păi nu-i așa!

c.1 — Ce-ai zis? Ce ziceai?

c.2 — ...

c.1 — (aducîndu-și aminte) Curg invers, de' dau peste cap peștii... Pînă s-or prins de asta toți peștii, își vedeau coada în ochi... S-arunca așa prin gol, căuta să șlefuiască ceva apele astea... invers...

c.2 — Îmi zici sau nu?

c.1 — Ce?

c.2 — Cu fîntîna.

c.1 — Aaa... Aia-i altă poveste, aia-i altă poveste...

c.2 — Da' zi-mi-o, cum îi? Că nu înțeleg, nu, nu-i bine.

c.1 — Mă aia-i... îi clar mă, îi clar. Nu ploile cad în fîntînă, fîntîna cade în ploi. Nu-i greu numa' încearcă, încearcă să gîndești un pic, fi atent. Fîntîna are pești?

c.2 — N-are.

c.1 — Bun, deci n-are. Păi îi clar atunci.

c.2 — No', no' nu înțeleg. No' aicea m-ai... nu înțeleg nimic.

c.1 — Mă, n-are pești așa-i?

c.2 — N-are.

c.1 — Păi nu-i clar? Dacă n-are pești... Îi clar atuncea.

c.2 — Mă, eu nu știu ce tot zici, da' nu-i clar deloc.

c.1 — No' fi atent. Apa din fîntînă iasă din pămînt, îi drept?

c.2 — Îi drept.

c.1 — No', și soarele o lucește da?

c.2 — Da.

c.1 — No' și cum o lucește, să naște ploaia.

c.2 — (stă un pic și se gîndește) Cum mă, ploaie din lucire de fîntînă?

c.1 — Da, mă!

c.2 — (mirat) Aaaaa?

c.1 — No' vezi că-i simplu.

c.2 — Aha, acuma parcă pricep.

c.1 — No' așa mă, așa. Așa mă.

Fiecare copil își caută un alt loc în care se aseaza mai comod.

c.2 — Bun mă, da' ce au peștii cu asta?

c.1 — Păi soarele lucește în apa fîntînii.

c.2 — Da' ce-i cu peștii?

c.1 — Păi mă, cum să lucească într-o apă cu pești? Că acolo nu mai îi loc de lucire de soare, acolo peștii lucesc. În apa unde se lucește odată, nu se poate luci de două ori.

Din nou cele două voci se fac auzite. Lumina în scena scade puțin în intensitate.

voce 1 — Degeaba faci cum văd eu. Dacă nu ai zis tu primul, îi de-a geaba.

voce 2 — Cum să fie de-a geaba? Pînă la urmă dacă așa o fost?

voce 1 — Dacă s-o limpezit, s-o limpezit!

voce 2 — Așa-i.

voce 1 — Zi după mine. S-o limpezit.

voce 2 — S-o limpezit.

voce 1 — Nu așa. Deodată.

voce 1 și voce 2 — S-o limpezit.

Se lasă cortina.

SCENA 3

Undeva pe uscat, doi copii, c.3 și c.4, stau lîngă o plută așezată pe mai multe pietre adunate la un loc, pe o grămadă de pietre. În jur nu mai sînt alte pietre decît cele de sub plută. De plută e legată o sfoară pe care o ține în mînă c.3. C.4 încearca să-i fure lui c.3 sfoara din mînă, însă c.3 se ferește cu succes.

c.4 — Să știi că era să cad.

c.3 — Era să cazi? Unde?

c.4 — Ei, nu unde, era să cad. Era să cad, cînd.

c.3 — Cînd?

c.4 — Cînd m-i s-o întîmplat să dau peste un copac.

c.3 — Ți s-o întîmplat să dai peste un copac?

c.4 — Da, să dau peste un copac. Da' nu un copac verde, ci unul ce se uscase deja. Pe care, cum era uscat, și o trecut vremea, vînturile l-o tăiat, și o rămas numa' un ciot. Un ciot de rădăcină numa', de a lui.

c.3 — Și ai dat peste un copac.

c.4 — Că era să mă împiedic de ciotul de rădăcină, și atunci am văzut ceva. Am văzut ceva și chiar că era să cad.

c.3 — Ce?

c.4 — Era o floare. Crescuse lîngă el o floare.

c.3 — O floare?

c.4 — Că tu nu știi ce s-o întîmplat și de aia zici că numa' o floare. Că de-ai știi nu ai mai fi așa.

c.3 — Că tu de unde știi? Parcă tu ai fost acolo.

c.4 — N-am fost da' știu!

c.3 — De unde știi tu mă? de unde?

c.4 — Stiu pentru că dacă așa îi povestea așa știu.

c.3 — Ce poveste mă? Că asta o faci tu singur. Ha, ha, ha...

c.4 — Și ce-i mă și ce-i! Dacă îi poveste așa îi! Să știi!

c.3 — Hai că te ascult. No' zi ce i s-o întîmplat florii.

c.4 — (supărat) Da' mă asculți pînă la sfîrșit?

c.3 — Da, da, te ascult pînă la sfîrșit. Spune.

c.4 — Bine. Cum am dat de ciotul ăla de rădăcină de copac uscat și tăiat de vînturi, am văzut floarea aia. Și am dat să o culeg. Da' m-am pomenit că atuci cînd să o iau, o lacrimă... cred că de fată, i-o căzut pe o petală. Și în acel moment parcă floarea o tresărit, și s-o uitat la lacrima de pe petala ei. Cred că s-o întrebat dacă îi a ei cumva, dacă frunzele sale o făcut-o, ca numa' cum o apăsa așa pe petală, o lăsat-o să-i cadă la tulpina ei, la rădăcina. Și acuma parcă o gustat-o și o simțit că-i sărată. Dau iară să o culeg. Mă aplec, întind mîna spre ea, și iar o lacrimă de fată, cred, văd că-i cade pe o petală. Floarea parcă o tresărit și mirată s-o întrebat dacă-i a ei. Cum o apăsa așa pe petală o lăsat lacrima să-i cadă la tulpină, la rădăcina ei. Si o simțit că îi sărată iară. Atuncea am căzut. Ție ți-am zis că era să cad, nu că am căzut. Dar am căzut. Și așa am stat așa căzut, tot uitindu-mă la floare, pînă diminieața...

c.3 — (curios) Cînd?...

c.4 — Cînd am văzut cum floarea se trezește. Că de aia am așteptat să văd cum se trezește. Îmi plac mie cum se trezesc florile, știi. Trează parcă dintr-o dată s-o uitat pe o petală a ei, la picurul de rouă ce-i apăruse peste noapte. Și cum abia înflorise, și nu știa ce-i ăla, s-o uitat la el și s-o întrebat dacă-i a ei.

c.3 — Da' de unde știi că abia înflorise?

c.4 — (fără să-l auda pe c.3) Și cum o apasă pe petală, o lăsat picurul de rouă să-i cadă la tulpină, la rădăcina ei. Da' o simțit că-i dulce, nu că-i sărat. Atunci să vezi supărare de floare... Tremura toată, suspina, mai că nu atingea pămîntul cu petalele sale. Mi se făcuse milă nu alta. Am vrut să o ajut. Dar pînă cînd să fac eu ceva, deja era prea tîrziu. Se ofilise. Se ofilise vezi de dor de lacrima aia, cred că... lacrima aia... de fată. Îi căzuse toate petalele la tulpină, la rădăcina ei. Da' cred că și le trimise să întrebe picurul de rouă de ce nu-i și el sărat ci-i dulce. Nu mai apucase, că am văzut că se ofilise. Că ea nu știa cum îi cu petalele. Că fără ele moare...

c.3 — (prins de poveste) Fără ele moare...

c.4 — Da' eu cred că orice floare dacă îi udă de apă sărată, moare. Și am dat vina pe lacrima aia... cred, de fată. Însă știi, o văzut cum s-o ofilit, și copacul ăla uscat. Și o început să-i plîngă de dragă. Probabil se iubisera unul de altul cu vremea. Și o început să-i picure el cu lacrimi pe petale. Acolo pe jos cum erau ele. O început să-i picure, acolo la tulpină, la rădăcina florii. Și floarea înainte de a-și pierde echilibrul, o simțit iară sare de lacrimă, sărată. Și s-o întins odată, de parcă știi s-o ofilit împăcată. Parcă s-o uitat așa la ciotul de rădăcină de copac uscat, tăiat de vînturi, și i s-o lăsat în brațele lui. (pauză) Insa știi ce nu știa floarea? Că am văzut cînd am cules-o, că am cules-o pînă la urmă. Că tulpina ei, și rădăcina ei nu era alta decît rădăcina copacului de lîngă ea. Era aceeași cu copacul ei uscat și taiat de vinturi. Crescuse dintr-o aceeași rădăcină cu el, și se înălțase lîngă el... Sau pe el?... Așa am văzut, acuma nu știu chiar sigur... Și am luat apoi floarea cu mine, petalele ei.

C.4 își scoate dintr-un buzunar cîteva petale și o tulpină ofilită, se uită la ele un timp, după care și le baga înapoi de unde le-a scos. C.3 pare preocupat de sfoara pe care o ține în mînă, legată de plută. C.4 o vede iară, și din nou încearcă să i-o ieie acestuia.

c.4 — Dă-mi mă, mie pluta asta!

c.3 — Pluta asta îi a mea!

c.4 — Da' stiu, și dă-mi-o puțin și mie. Te rog.

c.3 — Am curătat-o și de aia îi a mea. Că de tot, de tot nu-i a mea. Ca el o duce, și îi a lui.

c.4 — Îi a lui? A cui mă, a cui?

c.3 — A cui, a cui...

c.4 — Da' dă-mi-o mă puțin și mie.

c.3 — Ți-aș da-o, dar o să mi-o strici.

c.4 — De unde crezi tu că o să ți-o stric. Că nu ți-o stric, nu ți-o stric.

c.3 — Bine, atuncea ia-o. Ia-o.

C.4 se apropie de plută. Vrea să o ieie de pe pietrele pe care se sprijinea, dar se încurcă în acestea și o scapă. Căzînd, din cauza pietrelor de sub ea care se rostogolesc în toate părțile, pluta se strică, i se desprind unele de altele lemnele. Speriat c.4 încearcă cu disperare să o țină să nu se deșire, ba încearcă să adune din nou pietrele sub ea, ba se întinde ca să o pună la loc. În final, ca soluție găsește să se pună peste ea, într-o poziție aceasta răsturnată, iar el cu burta în jos.

c.3 — Știam eu că dacă ți-o dau o strici.

c.4 — Da' cum am stricat-o dacă merge?

c.3 — Cum merge? Eu nu văd că merge.

c.4 — ...

c.3 — Păi merge că de dus tot o duce pîrîul. Da' lemnele i s-or despărțit. Mugurii s-or udat tare de tot și s-or putrezit...

c.4 — Da' drumul e tot bun. Merge tot în jos. Tot în jos.

c.3 — Numa' că ți-am dat-o și deja e stricăciune. Tu nu înțelegi...

c.4 — Ei nu înțeleg. De ce să nu înțeleg?

c.3 — Nu înțelegi...

c.4 — Ba înțeleg, numa' că ești tu așa sucit. Și rău. Te gîndești numa' la lemne și prostii, în loc să vezi ce frumos curge pe pîrîu în jos.

c.3 — Curge, curge?... Tu nu înțelegi. Nu numa' curge... nu numa' curge...

C.4 se vede cum se chinuie stînd așa pe burtă pe plută, ținînd-o să nu se deșire.

c.3 — Îi vorba că-i a mea. A mea! Și tu o strici! Și că-i a mea rost să curgă! Nu mai are rost să curgă! Nu mai are...

c.4 — Ce tot să curgă, să curgă?

c.3 — Tu nu înțelegi. Tu crezi că-s rău și că nu vreau de aia să ți-o dau. Da' tu nu înțelegi...

c.4 — (începe să rîdă) Ooo, mai termină cu atîta ne-înțeles!

c.3 — (supărat) Că da, cum să curgă dacă nu curge bine. Să curgă nu poate decît bine. Dacă curge, da' nu bine, atunci nu curge... nu curge... Ci numa' plutește așa de-a geaba. Numa' așa de-a geaba.

c.4 — Ei de-a geaba. Important îi că plutește. Doar merge în jos pe pîrîu. Merge în jos pe pîrîu. Și asta-i important. (pauza) Da' tu nu ții la mine și de aia zici că-ți stric pluta. De aia, de aia. Știu eu, știu.

c.3 — Îs rău și nu țin la tine, așa-i? Așa-i?

c.4 — Da!

c.3 — Nu zi asta... Poftim ți-o dau. Uite na, ia-o. Ia-o!

c.4 — Nu, că acuma nu mai îmi trebe. Știu că nu ții la mine... Știu.

c.3 — Hai no', nu fi supărat. Uite ți-o dau, ți-o dau.

c.4 — Nu, că nu mai îmi trebe. Că ți-o stric.

c.3 — Las' că nu mi-o strici. Nu mi-o strici. Nu să strică ea așa ușor.

c.4 — Ba da, că uite deja îi fără muguri, se vede apa printre lemnele ei...

c.3 — Ba nu, că dacă tu ești supărat, stricăciunea-i și mai mare. Că tu, dacă curgi supărat, atunci nu numa' pluta se strică, ci și eu. Așa că ține, ține pluta. Poftim. (și îi dă sfoara de care e legată pluta)

C.4 luînd sfoara plutei în mînă, se ridică de pe ea, cum stătuse pe ea pe burtă, care, imediat după, se deșiră la picioarele lor. Distrat c.4 se uită la c.3 care încetul cu încetul începe să se amuze de cum s-or împrăștiat lemnele plutei.

c.3 — (rîzînd) Pietrele astea, ele-s de vină.

c.4 — (rîzînd și el) Ți-aș da cu una în cap. Nu să-ți sparg ție capu' ci să se facă ele praf. Că ele-s de vină.

c.3 — Îmi dai tu mie în cap pe sărăcia. Că-ți dau eu ție.

c.4 — Numa' să mai ai cu ce. Că le termin eu pînă atunci.

c.3 — Ei le termini tu pe sărăcia. Astea nu se gată nici mîine.

c.4 — Vrei să vezi?

c.3 — Vrei să vad?

Copii dau să se apropie de pietre să le ieie, dar dintr-o dată pietrele încep să se rostogolească singure. Cînd într-o parte, cînd în cealaltă. La început doar cîteva iar apoi aproape toate. Aceste rostogoliri, măiestria regizorului va face să fie sugerate foarte clar. Copiii se uită la început mirați, apoi, cum rostogolirile pietrelor nu se opresc, dau semne că se sperie. Măiestria regizorului va face ca aceste pietre care se rostogolesc să nu se vadă că ar fi acționate de cineva exterior de ele, ci să pară că ele se mișcă de la sine. Cînd într-o parte cînd în alta. Copiii, speriați, dau să fugă (afară din scenă) dar se opresc, se întorc înapoi, iară dau să iasă afară (din scenă) dar iară se răzgîndesc. Se uită unul la altul, și înțelegîndu-se din ochii, hotărîți, se apropie încet de pietre pe care, odată cu un tunet puternic, ce se va face auzit atunci în scenă, sar pe ele. În acel moment lumina se stinge. Se lasă cortina.

ACTUL 2

SCENA 1

C.1 și c.2 plutind pe plută. Liniște deplină. Cei doi tac. Acestă tăcere să fie simțita de către public. (Dealtfel, de-a lungul întregii acestei scene, pauzele dintre replicile celor două personaje, sugerez a fi destul de lungi. Tăcerea să apară ca un al treilea personaj în scenă) Pot tăcea cam trei minute. Pluta plutește de-a lungul pîrîului. La un moment dat,

c.1 — Mă, știi cum?

c.2 — Nu știu.

c.1 — Parcă dintr-o dată vezi cît de limpede îi apa. Și te vezi în ea.

c.2 — ...

c.1 — Parcă așa dintr-o dată, mă. Dintr-o dată.

c.2 — ...

c.1 — Încurcat, știi tu cum, da' dintr-o dată totul se limpezește. Și apare clar. Ca și coada unui peste.

c.2 — Da' n-are legătură cu îndoitura aia?

c.1 — Care îndoitură?

c.2 — Aia că te-ai trezit și ai văzut-o dintr-o dată. Că toate s-or îndoit știi tu cum...

c.1 — Aaa, da, îmi aduc aminte... Poate, poate semăna.

c.2 — Parcă ai rămas în casă în timp de furtună. Și afară rupea de ploaie. Și dup-aia, după ce s-o gătat ai privit pe geam și le-ai văzut pe toate clare. Numa că rupte. În două. Ca si cum se isbise ceva puternic de ele. Ca un fulger sau așa ceva.

c.1 — Ca și cum ai înfinge un cuțit tare în pămînt de ăla moale.

c.2 — Da, da.

c.1 — Da' si s-o ridicat pămîntu' un pic în sus. Și parcă în ruptură semăna ceva ca o prăpastie. Da' nu era o prăpastie. Era una așa parcă s-ar fi rupt în două pădurea. Și liniște... da, era o liniște. Nu mai bătea vîntul, nimic. Totul parcă încremenise. Și în ruptură nu mai era nimic decît... așa dintr-o dată, nu știu... îndoire...

c.2 — Îndoire? Ce-i aia?

c.1 — Îndoire?... Nu știu...

c.2 — No'?...

c.1 — No'?... A, no', și brusc așa parcă toate s-or limpezit. Aerul era mai căldut, numa' bine după un' așa ger, și parcă așa îmi venea să sbor nu alta.

c.2 — Da' cum mă, s-o limpezit așa?

c.1 — Ce mă, apa?

c.2 — Da.

c.1 — ... Și m-am văzut în ea așa tînar cum sînt. Tînăr, mă, tînăr!

c.2 — Tînăr! Tînăr!

c.1 — Da' gata mă cu atîta anapodă. Gata mă, gata...

c.2 — Tînăr! Tînăr!

c.1 — Mă, viața de aia-i frumoasă că mă uit eu în apa asta limpede!

c.2 — De aia mă, de aia!

c.1 — Că uită-te mă! Mă vezi?

c.2 — Da!

c.1 — Eu-s, mă. Tînăr! Eu-s!

c.2 — Tu ești mă! Tu!

c.1 — Așa mă! Așa! Apa limpede mă, cu asta îmi place mie să mă îmbăt!

C.1 parcă își ia apă din pîrîu în palmele făcute căuș și se udă cu ea pe față. După un timp,

c.1 — (liniștit) Da' era copacul ăl' înghețat. Așa într-o parte a mea. Și atuncea m-am speriat. Parcă pe mine mă înghețase.

Îl întreabă din gesturi pe c.2 dacă nu vrea și el să se ude pe față. Acesta răspunde din cap că nu, și atunci c.1 se udă a doua oară cu apă pe față, cu apa din mîinile făcute căuș.

c.1 — S-o dat pe lături, și am crezut că numa' pentru ea, dar m-o atins și pe mine. Da, si pe mine... (uitîndu-se în apa pîrîului) Da, îi limpede ca ochii de fată... pîrîul își lungește pletele. Prin păr îi sboară pești...

c.2 — (uitîndu-se și el în apa pîrîului) (știutor) Pîrîul ăsta ne poartă spre gura de fată, ne duce spre dulcile, roșile buze...!

c.1 — Taci!... Taci, tu n-ai nimic de spus. Să taci... (uitîndu-se la c.2) Privește numa'... privește...

Două voci se aud fără ca cei doi copii să le audă.

voce 1 și voce 2 — Că nu-s calde, ci-s reci... Că-i rece de limpezi... Că-i rece de limpezi...

Cerul se înnourează. Cer cu nori. Cînd apare soarele, cînd dispare după ei.

c.1 — Și am crezut întotdeauna că numa' de bine s-arată. S-arătase de rău atuncea. De rău...

c.2 — De rău...

c.1 — Bănuiam eu ceva, da numa' așa pe fugă. Nu puneam eu socoteală la de astea.

c.2 — Cum adică?

c.1 — Adică nu mă încurcam cu mai departe. Mai departe pentru mine nu mai conta.

c.2 — De ce?

c.1 — Că poate știi, dacă dintr-o dată se încălzea, și copacul se dezgheța? Se dezgheța pur și simplu. Și iară era verde.

c.2 — Iară era verde...

c.1 — Da' trebuie de acuma să mă încurc și cu de astea. Trebe să mă încurc.

c.2 — Să te încurci?

c.1 — Trebe să mă încurc. Că te încurc și pe tine tot cu mine. (pauză) Și că am rămas fără plîns, s-or dus frunzele. Gata cu penele și cu alte de astea. S-o dus cerul cu mine și o rămas ăla singur numa' el. Ha, ha, ha, parcă sboara așa numa' trupurile goale, ca belite. Săracile aripi ce mai sbat. Da' s-o' dus frunzele. Gata.

c.2 — Nu s-o' dus. Or înghețat numa'. Or înghețat.

c.1 — Cum?...(pauză) Și atuncea pe fugă am urlat luptă la adîncitura aia... și la tot ce era pe acolo, la toate frunzele și ramurile, înghețate sau oricum. (pauză) Tulpinilor crestate de ploi și vînturi, pădurii. Le-am arătat clar că nu se mai poate așa. Că o fost dar numa' pînă aici. (pauză) De fapt am urlat lupta și vîntului. Să nu mai ducă. Știe el ce. Să nu mai ducă. Că odată îi, odată o fost și odată va fi. Să nu mai ducă. Am urlat lupta pădurii și pîrîului.

În acest moment norii se adună brusc, se întunecă lumina în scenă și începe vînt de furtună (sugerez în chiar concretizarea unui astfel de vînt puternic, dacă premisele tehnice o permit). C.1 se uită în jur. C.1 și c.2 par brusc alte personaje. Ca vrăjiți,

c.1 — Ce sbate spumă! Ne curge, ne urcă!...

c.2 — Uite-o pe pasăre dusă! Luat-a cu ea creanga, și-o urcă...

c.1 — Ce sparie piatre! O apă s-aducă, să sparge încoace...

c.2 — Încă o pasăre, încă! O alta ia, dusă, ia, încă! Îs trei iată de toate! Da' încă ia, una, încă o dusă!

c.1 — Că-s patru luate... Vînturi de ape! vînturi de ape...(către c.2) Vînturi de ape!

C.2 parcă chinuindu-se, se smulge parcă, cu greu, din privirea lui c.1. Odată smuls cade pe spate parcă obosit. După un timp în care parcă se trezește, spune:

c.2 — Parcă mugurii ăștia nu au nici un miros. Poți să trag cu nasul oricît de aproape, că parcă nu ar exista.

În scenă se limpezește cerul, vîntul bate mai slab, stingîndu-se treptat.

c.1 — (încă absent) De geaba eu însă... O luptă... de geaba... Ce să existe? Muguri?

c.2 — Da mă, muguri. Ce, nu i-ai văzut?

c.1 — Pe pluta asta muguri? Unde?

c.2 — Uite aici (arătîndu-i un mugure)

c.1 — (uitîndu-se atent la el) Interesant. Unde oare am mai văzut eu așa ceva?...

c.2 — Da, că ai văzut acolo... acolo, știi tu...

c.1 — Unde?... Unde?

c.2 — Ei unde, acolo știi tu.

c.1 — Nu știu.

c.2 — Da' tu n-ai văzut? Păsările alea. Știi? se tot roteau așa. Cînd în jos, cînd în susul apei. Aleia de pîrîu.

c.1 — (întrebător) Se lăsau plutite din sbor de lîngă o volbură. Micuță... Și pluteau așa, tot învîrtindu-se pînă după alte două volbure. Tot micuțe...

c.2 — În susul apei aleia de pîrîu.

c.1 — (întrebător) De pîrîu. Apoi se înălțau, se roteau sus, și iară se așezau pe apă.

c.2 — Care le ducea așa mereu.

Vîntul bate din nou din ce în ce mai tare.

c.1 — Le ducea așa mereu... Mereu... mereu... (ca pentru el, în șoaptă) Unde ești tu? Unde îmi ești? Tu care mi-ai sărit pe ochi și mi i-ai aburit!... care fără să vrei, solzii ti i-ai uitat pe genele mele... Tu care cu coada-ti de pește mi-ai răpit mirosul... unde ești tu? Pe unde îmi ești?

C.2 parcă neauzindu-l pe c.1,

c.2 — Știi că dacă bag lemnul ăsta în apă se lungește de două ori pe atît (pauză) Aș vrea să nu plutim pe o plută numa', aș vrea să avem două. (se uită la c.1)

Vîntul se potolește.

c.1 — (trist, își bagă capul în pîrîu, apoi și-l scoate uitîndu-se către c.2) Că-s lacrimi de două ori mai multe?... Nu-s... Că-s numa' de o dată. Numa' de o dată lacrimi... Numa' de o dată...

Doua voci se fac auzite, însă cei doi copii nu le aud.

voce 2 — N-o avut parte de soare.

voce 1 — Numa' de asta îi păcat.

voce 2 — S-o strîns asa de-a lela. Și pînă cînd să se adune s-or si stîrnit.

voce 1 — Or adus cu ei de toate. Numa' de toate.

voce 2 — Numa'.

voce 1 — Nu. Ăla o vrut să ploaie de două ori. În două locuri. Și o dată o plouat pe uscat și odată pe ape... De două ori.

voce 2 — Cu alea micile.

voce 1 — Da' o plouat. De două ori... De două ori...

Se lasă cortina.

SCENA 2

Într-un decor nedefinit, acuma însă fără cele multe pietre, se află cele patru personaje împreună cu c.3 și c.4. Cele patru personaje se mișcă în toate părțile fără întrerupere, fără însă a se lovi unul de altul, la fel ca în scena anterioară de apariție a lor.

p.1 — Tu ai aruncat piatra!

p.3 — Am văzut!

p.2 — Da, da.

p.1 — Ești de vină!

p.4 — Ai aruncat de nu am mai putut-o găsi.

p.1 — Tu ai aruncat pietrele.

p.3 — De' s-or pierdut.

p.2 — Nu se știe unde.

p.4 — În orice caz nu le mai putem aduce.

p.1 — Îi vina voastră și veți fi pedepsiți.

C.3 și c.4 par spășiți și speriați.

c.4 — Da' n-am știut.

c.3 — Păi nu, că credeam că fiecare frunză e la fel de importantă. De aia cînd le-am pus una peste alta, nici una nu mai era ca înainte. Așa că am adunat lemnele astea de' am făcut o plută. Legate cu vițe de frunze. Cu vițe de frunze.

c.4 — (emancipat) Da, cu vițe de frunze. Și-o spart de muguri.

p.4 — Lasă mă asta. Unde-s pietrele?

c.3 — Da' care pietre, că era numai una mai mare?

c.4 — Da, da aia de sub plută.

p.1 — Cum mă numa' una mai mare, că erau o groază.

p.3 — Doar le-am văzut.

p.2 — Sigur, sigur. Le-am văzut.

p.4 — Și săracile, erau de ale noastre.

p.1 — Și voi le-ați prăpădit.

p.4 — De-ați știi voi cît țineam la ele.

p.2 — De-ați știi voi.

c.4 — Noi nu...

c.3 — Nu...

p.1 — Ei lasă, lasă. Ați făcut, ați făcut-o.

p.2 — Faptul îi consumat.

p.3 — Păcat numa' că nu ne-ați chemat și pe noi.

p.4 — (încîntat) Nu de alta da' măcar să vă fi ajutat.

p.1 — Cum să-i fi ajutat? Să nu-i fi lăsat.

p.2 — Da, da așa mai merge.

p.4 — Mai merge.

p.3 — Și păcat măi de zăpadă.

p.2 — Oh da!

p.3 — Săraca, cîtă era cu pietre cu tot.

p.4 — (către c.3) Și pluta n-ați putut să n-o atingeți?

p.3 — Da, da că am pierdut-o și așa vroiam s-o las. Da' acuma nu mai pot. Trebuie să mi-o iau înapoi.

p.1 — Și așa sînteți obligați de ea.

p.2 — Trebuie să o luați acuma.

p.3 — La mine am uitat-o. Am pierdut-o. Dar voi acuma mi-ați adus-o aminte și trebuie să o luați.

p.2 — Trebuie, trebuie.

p.4 — Așa că pregătiți-vă de plutit pe ea.

c.4 — Da' cum să plutim pe ea?

c.3 — (către c.4) Taci mă...

p.4 — Dacă ați pierdut pietrele acuma-i pluta, îi a voastră.

Cele patru personaje se apropie de cei doi, și îi încercuiesc. Începe un fond sonor foarte zgomotos. Lumina scade în intensitate. Urmează o îmbulzeală. Cei doi copii se prind de cap ca și cum ar ameți și cad pe jos leșinați. Personajele îi prind în mijocul lor, ca și cum s-ar pune peste ei. Se lasă cortina.

SCENA 3

C.1 și c.2 pe plută. Pluta plutește de-a lungul pîrîului.

c.1 — Ai văzut mă de mugurii ăștia?

c.2 — (somnoros) Da, mă. Eu ți i-am arătat.

c.1 — Uite că dau vițe. Încep să se spargă.

c.2 — Cum da' nu s-or udat, nu s-or putrezit de aia?

c.1 — Se pare că nu.

c.2 — Poate ne-om trezi cu un copac plutitor.

c.1 — Ne-a face umbră și nu ne-a fi așa de frig.

c.2 — Poate din lemnul lui 'om putea să ne facem un podeț să ajungem la mal.

Cum plutesc ei așa, ajung la o răspîntie. Pe o insuliță în mijlocul răspîntiei stă în picioare un moș bătrîn cu barba lungă și un toiag încovoiat. Acesta parcă îi aștepta. Lui c.2 cu cît se apropia mai tare de moș, nu îi venea să-și creadă ochilor. La început acesta face semne să-l vadă moșul. Apoi c.2 începe să strige după el, nerealizînd că de fapt pluta curge înspre insulița moșului. C.1 stă liniștit în fund, fără să-i pese de agitația lui c.2.

moș — Măi dragii moșului, ce căutați voi pe sărmana pluta asta?

c.2 — Săru' mîna moșule. Ce faci matale acolo singurel?

moș — Să vă prind oleacă.

Pluta se oprește brusc undeva în mijlocul pîrîului. Destul de departe de insuliță. C.2 încearcă disperat să se deie jos de pe plută, să ajungă pe insulița moșului. Nu reușește.

c.1 — Mai bine ne-ai lăsa, că avem mult de curs. Și abia dacă am pornit încotro se îndreaptă mai nou.

moș — Cum încotro se îndreapta mai nou? Că tot timpul așa o curs mereu. Întotdeauna nu s-o clintit pîrîul ăsta de la locul lui.

C.1 după ce îl ascultă atent și surprins pe moș,

c.1 — Mereu, mereu... (ca pentru sine, domol și moale) Că-mi stătea acolo, acolo, pe dungă de cer, acolo în chip de fată, abia se vedea... Se îndoise pămîntul... rostogolise pietre... un chip luat de vînturi, abia se vedea... Prima... a mea prima... a mea...

c.2 — Da' matale moșule ce faci acolo cu toiagul ăla? (făcînd gesturi rugătoare să-i întindă toiagul, să-l ajute să se deie jos)

c.1 — (tot ca pentru sine) ...Puteam să duc frunzele pînă la ea... Semn de la mine... să mi-o iau în brațe, să-i mîngîi părul... Hm, totul a fost o clipă... Totul a fost doar o clipă... Așa îmi era... puteam să mergem, sus pe nori... Puteam, că se putea... da' am rămas locului, ea mă aștepta... parcă mă aștepta... Da' nu, că așa vroia ea... ca eu să stau să o privesc și ea să se piardă în ceață... așa vroia ea... (vroia) și ea... Și pietrele alea cădeau, și pămîntul ăla care le înghițea... Toate se năruiau în fața ei... Numa' eu stăteam așa ca lipit locului... și ea abia se mai vedea... abia dacă îmi mai clipea din ochi... Din ce în ce mai acolo, în dungă... Așa vroia ea... Așa o luam cu mine... o luam cu mine așa.... da, da... așa o luam cu mine... știam...

moș — Da' ce faceți voi pe pluta aia sărmana?

c.2 — Habar n-avem. Că numa' ne-am trezit dintr-o dată pe ea. Într-o dimineață.

moș — Apoi de ce ați rămas pe ea? De ce nu vă dați jos de pe ea?

c.2 — Nu știm. Că de suit dacă ne-am suit fără știrea noastră, nici de dat jos nu putem cu știrea noastră.

c.1 — (artăgos) De ce nu ne spui matale? Spune-ne matale și ne-om da.

moș — Eu pot să vă spun numa' de ce sînteți voi pe plută. Da' cum să vă dați jos de pe ea asta trebuie să aflați singuri.

c.2 — Atunci zi-ne de ce ne aflam noi pe pluta asta?

moș — Nu v-ați suit de bună voie?

c.2 — Nu.

c.1 — (supărat) Nu ne-am suit de bună voie! Da' ce-i treaba ta! Apari și tu așa dintr-o dată și trebuie să-ți spunem imediat totul! Cine ești dumneata?

c.2 — (către c.1) Taci mă! (către moș) Nu-l luați în seamă. Așa îi el de un timp încoace. Are tot felul de aiureli în cap.

moș — Nu-l aude moșu'. Nu-l aude moșu'.

c.1 — (supărat, îngînînd) Nu m-aude moșul... nu m-aude moșul...

moș — Ca să aflați ce căutați voi pe plută, trebuie să vă dați mai întîi jos de pe ea.

c.2 — Da' cum nu stim cum ne-am suit, nici nu știm să ne dăm jos.

moș — Puteți dragii moșului să vă dați jos. Puteți, dar mai întîi trebuie să găsiți...

C.1 în acest moment ciulește atent urechile,

moș — ...trebuie să găsiți semn de o fată. (misterios) O fată frumoasă, o fată de ceață... și lacrimi.... O fată curată.

c.1 — (foarte surprins) Cum? Ce zici?

moș — (misterios) O fată de lacrimi, o fată de ceață... ciudată... o fată, o fată curată.

c.1 — (gînditor si mai liniștit) Trebuie să găsiți fata aia... Fata aia... (domol) știam... știam...

c.2 — Da' cum pîrîul ăsta ne duce spre fată? Spre fata aia, da?

c.1 — (mirat si domol, către moș) Ne duce spre fată?

moș — Nu, nu vă duce spre fată. Vă puteți da jos de pe plută dacă o găsiți pe fată. Da' asta nu înseamnă că vă duce pîrîu' spre ea.

c.2 — Cum?

moș — Din depărtări. Ea vă va spune. Cum si pe unde voi vă puteti coborî pe uscat. Ea vă va spune.

c.2 — Da' cum ajungem acolo? Cum ajungem? Noi sîntem prizonieri pe pluta asta în mijlocul pîrîului ăsta afurisit! Nu o s-o găsim pînă-i lumea! În veci! (pauză) Cum o să putem?

Între timp pluta începe să curga din nou. Moșul dispare treptat în timp ce c.2 strigă și întreabă după el. Văzînd că nu rezolvă nimic, c.2 se lasă obosit în fund, și începe să plîngă.

c.1 — Ei lasă nu mai fi așa trist. Doar trebuia să știi că n-avem nici o șansă. Oricum așa vom rămîne.

c.2 — De ce? De ce tu nu vrei semnul de la fată?

c.1 — (amărît) Of, nu mai îmi bate atîta capul! Tu știi, ți-am zis de fată. Acolo în dungă, între soare si cer, apă și pămînt...

C.1 începe să mîngîie lemnele plutei,

c.1 — (schimbînd subiectul) E frumos lemnul ăsta de apă. Cică numa' lemnul plutește. Știai? Cică numa' pe el îl lasă apa să-i mîngîe peștii. Odată știi am întîlnit o floare ce plutea pe apă. Și am întrebat-o cum de o lasă apa să facă astfel. Și mi-a zis că pentru că-i fiică de copac. Îi ca o frunză, fiică de copac. Nu mi-am dat seama. Era o floare de copac, și semăna cu o frunză. (rîde) Auzi mă ce întrebare prostească i-am pus. Nu mi-am dat seama că numa' în copaci cresc frunze, și cum că numa' copacii sînt lemne. Ha, ha, ha...

c.2 — (înviorat parcă, si amuzat) Și mie mi s-o întîmplat ceva figură. Am avut un vis de fapt, dar parcă mi s-o întîmplat aievea. Era că mergeam așa pe un cîmp. Și numa' la un moment dat văd o floare frumoasă... foc. Mă dau la ea imediat. Să o culeg. No', si cînd să întind mîna, să o iau la mine, să mi-o pun la piept să o ating cu, vorba aia, inima, cînd deci să o fac să fie a mea, numa' văd că-i cade o lacrimă. Nu știu de unde, dar pe loc am fost convins că nu-i a ei. Mă speriu puțin, mă dau în lături dar după un timp, iară dau să mi-o culeg. De data asta parcă o văd cum și ea abia aștepta să o ating cu mîna. Nu știu da' parcă tremura așa din tulpinuța ei, abia aștepta să o ating. Să vezi ce drăguță era! No' dau să o ating, și iară ca din senin o lacrimă cade. Nu știu dacă pe ea sau de la ea. În orice caz eu de data asta mă speriu de-a binele și dau să fug. Și mă întorc cu spatele, și numa' că aud că mă strigă. Da, floarea o strigat după mine. Ceva în genul să o culeg să o pun la pieptul meu, lîngă, vorba aia, inima mea. Hotărît, fie ce-o fi, mă îndrept din nou către ea și o rup. O culeg si mi-o pun la piept. No', si plec așa liniștit mai departe. (zîmbește aducîndu-și aminte) Da' stau eu mai incolo și mă gîndesc. Cum mă, să-ti vorbeasca o floare? Cum? (rîde) Cum? (pauză) (serios) Și cum de nu mai o fost cînd am cules-o, încă o lac'rimă?

C.1 începe să rîdă. Molipsit, c.2 uită la ce s-o gîndit ultima oară, si cei doi copii rîd așa un timp împreună. După un timp c.2 parcă dintr-o dată își dă seama de ceva, și se oprește brusc din rîs. Fața i se crispează,

c.2 — Da' lacrima... lacrima aia chiar era! și era de fată! Da, era de fată!...

C.1 se uita mirat la el,

c.2 — și de aia n-o mai căzut... Trebuia să-mi dau seama de o dată... Apoi de două ori, poate... Și numa' de atîtea numa'... (pauză) ...și asta înseamnă... da, sigur!

C.2 își bagă mîna la piept de unde scoate o tulpină de floare, fără petale însă, ofilită. C.1 speriat își caută într-un loc pe o plută ceva, parcă o aceeași floare. Se uită apoi la c.2 foarte desnădăjduit că acesta i-o aflat si luat floarea respectivă.

c.2 — ... eu am semn de o fată... da, da, eu am semn de o fată!... trebuie că stiu să mă dau jos!... da, da!... (c.2 dă să sară de pe plută jos)

c.1 — Stai mă, stai! (dă să-i ieie floarea din mînă)

c.2 — (smulgîndu-se de lînga el) De ajuns te-ai încurcat tu pentru mine! De ajuns te-ai încurcat tu cu treburile în locul meu. Acuma mă încurc și eu. Acuma am de înviorat o floare. (cutezător și încrezător) Am de înviorat o floare. (uitîndu-se la floare) Da, da...

c.1 — Da'...

c.2 — Nu, că eu stiu să mă dau jos! Eu știu!

C.2 sare jos de pe plută, și parcă se îneacă. Măiestria regizorului va face ca publicului să-i fie sugerat un astfel de lucru. C.1 dă să-l prindă dar nu reușește. Trist se așează în fund pe plută. Începe după un timp să fluiere un cîntec trist. Se lasă apoi pe burtă întins pe plută. Privește norii cum se oglindesc în apă. Nori limpezi. Se aude din ce în ce mai tare susur de pîrîu și ciripit de păsărele. Lumina în scenă încet se stinge.

c.1 — (uitîndu-se în locul unde c.2 a sărit în apă) Acolo între soare și cer, pămînt și ape... Eu am întîlnit-o... Nu ții minte?... Ți-am spus, eu am văzut-o... Totul îi clar, de' o mai văd se strică totul... Așa sîntem, în lipsă de altul... Nu mai trebuie o fată, căci sîntem amîndoi. Și nu ți-am zis... De parcă nu ți-am zis...

Două voci se fac auzite, fără ca însă c.1 să le audă.

voce 2 — Da' n-o fost de două ori limpede.

voce 1 — Numa' o dată.

voce 2 — Nici frig n-o fost de două ori.

voce 1 — Nici frig.

voce 2 — Doar ploaia. Numa' ea.

voce 1 — De doua ori pe atîția picuri.

voce 2 — Mai mulți, mai mulți...

voce 1 — Pe uscat și pe ape. De două ori.

voce 2 — Pînă la alea micile. Și de la aia mică.

voce 1 — Alea volbure.

voce 2 — Într-una si într-una.

voce 1 — Tot așa.

voce 2 — Și așa.

voce 1 — Ca păsările alea. Știi, se tot roteau așa. Cînd în jos, cînd în susul apei. Aleia de pîrîu.

voce 2 — Se lăsau plutite din sbor de lîngă o volbură. Micuța... Și pluteau așa, tot învîrtindu-se pînă după alte două volbure. Tot micuțe...

voce 1 — În susul apei. Aleia de pîrîu.

voce 2 — Apoi se înălțau, se roteau sus, și iară se așezau pe apă.

voce 1 — Care le ducea așa mereu.

voce 2 — Și o să curgă mereu. Invers. Fără să steie.

Lumina în scena se stinge de tot.

voce 1 — Îl plouă de două ori. Și rece și limpede, numa' de-o dată.

voce 2 — Dacă nu l-o plouat, și nu l-o răcit și limpezit, pînă de-acuma.

voce 1 — O să vadă el. O să-i pese că n-are ce face.

voce 2 — La cine?

voce 1 — La nime'. La nime'. (pauză) La nime'.

voce 2 — La nime'.

Cade cortina.

--- SFÎRȘIT ---

Pentru știința regizorului menționez că actorul care îl va interpreta pe copilul c.1 îl va interpreta și pe copilul c.3. Deasemnea actorul care îl va interpreta pe copilul c.2 îl va interpreta și pe copilul c.4. Singurele diferențe vor consta în maniera de interpretare și costumele alese. Dar acestea trebuie să fie net diferite.