Pasărea cea floare și fîntîna cu cumpănă

ACTUL 1

SCENA 1

Într-o pădure, doi copii se sbat să iasă din pămînt la fel ca firele de iarbă. O voce gravă se face auzită, însă copiii nu o aud.

voce — Vuia povestea aceasta în pădure: << Ploua cîndva albastru deasupra patului așezat în plin cîmp de-un verde de lămîie. Cît de tristă era floarea de sub patul cu arcuri cu trei picioare, căci nici o picătură nu-i ajungea petala, și cît își dorea ca un singur picur de albastru să-i colinde albul... Într-o zi a început să ningă verde asupra cîmpului de-un verde de lămîie, deasupra patului cu arcuri așezat deasupra florii triste. Dar floarea era veștejită acum, căci lemnul putrezise și un arc din pat căzu asupra petalei florii, care visa să nu mai fie floare, visa să fie pasăre ce bate cerul, ciripind ușor prin ploaie >>...

c.2 — Hop, și iaca... am ieșit!

Gesturi de mirare. Se uită împrejur, adulmecă, pășește. Se uită apoi spre celălalt copil care încă se mai sbate, iar din ochi încearcă să-l zorească.

c.1 — Nu mai stau mult! Îmi mut imediat tot ce-am uitat.

c.2 — În umbra mea zace... că dacă aș privi la fel cu ele, nu m-ar opri nici ploile, nici vîntul...

c.1 — Îndată poți culege firele de flori. Nu mai ține mult! Gata imediat, dar ai răbdare!

c.2 — Or să înflorească mugurii de tei, or să aducă gălețile cu apă din fîntîna nouă, or să privească stelele că-s multe...

c.1 — Ți-am spus să ai răbdare, dar ce să fac dacă nu-mi ies talpele din pămîntul ăsta. E așa de ud că m-am adîncit iară în el pînă la glezne. Mă căznesc să-mi mut tot ce-am uitat și poți culege îndată firele de flori.

c.2 — Și-o să le cînte ca la păsări, și-o să le pună norii-n spate... Cică dacă plouă de-a-ndoaselea s-ar putea să avem două luni. Că dacă o plouă pe asta care îi acuma, să umflă de pușcă în două. Mai miculețe... Și dacă le avem, ce soare s-ar ivi dimineața, ca să le-mpace pe amîndouă, noaptea?

După ce culeg cîteva flori, mai întîi într-un vădit entuziasm iar apoi cu timpul vădit nemulțumiți, de parcă nu s-ar fi întîmplat ceea ce ar fi dorit, amîndoi se așează pe rînd în iarbă. Copilul c.1 își pune un fir de iarbă în gură.

c.1 — Știi?... cîte șapte stele mi-am pus pe crestet: două în susul ochilor, două în josul lor. Una am prins-o în păr și două le țineam în gură. Că dacă aș fi ținut numa' una, aș fi fost pe jumătate deschis, ba pe dreapta, ba pe stînga, așa că eram deschis pe ambele... Îmi putea intra lumina prin ele.

c.2 — Nu crede că am mai multe flori ca tine culese, și nu mă lasă să mă uit în ochi la ea. Dar eu i-am zis ca să te întrebe pe tine, dar n-o vrut. Că am fi mînă în mînă, și că mi le-ai fi dat mie și pe ale tale. Da' eu i-am spus că ale tale nu-s culese, că le-ai găsit gata strînse, și că nu se putea aduna cu ale mele într-o singură mînă. Dar ea a tăcut și mi-a scos limba.

c.1 — Și-n iarbă ne-om culca pe spate, ne-om umple cu ploi și... atunci toate păsările vor veni și vor mînca din mîna noastră pîine, apoi s-or îmbăia în praful pe care înadins l-om scăpa la rădăcina unui copac... Auzi da' tu nu i le-ai arătat? Nu o văzut că jumate erau galbene și doar cîteva erau altfel colorate?

Întinzîndu-se copilul c.1 se culcă pe spate, cu mîinile sub cap și cu firul de iarbă în continuare în gură.

c.1 — Știi, povestea cu pasărea care ciripește și le spune pe toate. Chiar crezi că ea poate vorbi ca s-o priceapă lumea?

Într-un copac se aude un ciripit de pasăre. Ei tresar și se uită în acea direcție. Privind-o, se apropie încet de ea. Doar c.2 merge mai departe, celălalt se oprește și se pune în fund pe iarbă. Brusc și cel ce s-a apropiat mai tare se întoarce cu spatele la pasăre.

c.1 — Șapte stele pusu-mi-am pe crestet: două în susul ochilor, două în josul lor, una am prins-o-n păru-mi și două le țin în gură. Că dacă aș ține numa' una, aș fi jumătate deschis, ba pe dreapta, ba pe stînga, așa că sînt deschis pe ambele... Îmi poate intra lumina prin ele...

c.2 — Hai să săpăm o groapă!

c.1 — Hai! da' unde?

În timp ce locul de săpat groapa a fost ales,

c.2 — Ne-om sui pe vîrf de groapă, ne-om vîrî totul laolaltă, ne-om alege și culege numai fetele ne-or merge... Îți place ce-am inventat?

c.1 — Mă, nu se zice am inventat ci am compus.

c.2 — No, atunci îți place ce am compus?

c.1 — Nu.

Un timp, amîndoi tac și doar sapă, sapă și iar sapă.

c.2 — Din floare ce-am avut odată, cuprins de-o aprigă... (nu știe ce să zică), am scos o aripă de albă petală tristă lucie...

c.1 — Oare dăm de apă dacă tot săpăm așa?... Cică fîntîna, singura ce o avem, n-a fost săpată ci s-a botit ea singură: Într-o seară o cîntat cocoșul casei de deșteptare și numa' că o curs o apă pe pridvor. Să botise fîntîna în ogradă. Da' știi tu de aia cu cumpănă. Da' mare îe-o fost mirarea la cînd o văzut-o! Or vrut s-o toarne în toate gălețile cășii pînă numa' c-o văzut că-i pe negătate. Și-atunci să vezi hodină!

c.2 — ...un vînt pribeag suflatu-o-n depărtări spre ape, pierdută fuse-n noapte... De ce nu cad frunzele primăvara?

c.1 — Că n-au apă să se coace, de aia. Cum să dai tu de apă acum? Păi dacă le-ar cădea frunzele, s-ar bronza copacii și așa s-ar roșii... că soarele s-ar îndura de ei și s-ar ascunde după lună.

c.2 — După luni!, că-s două, dacă vreau.

Intra în pădure un al treilea copil, o fată ținînd de mînă o păpușă mare.

c.1 — De ce plîngi fetiță dragă?

f.1 — Eu plîng? Îs numai supărată că ploaia nu m-a udat și pe mine și atunci m-am udat cu apa din fîntîna nouă, și parcă am lacrimi.

c.1 — Nu, nu te-ai udat cu apa din fîntîna nouă, că aia nu seamănă de lacrimi. Ai plîns și gata, nu vrei să recunoști!

f.1 — N-am plîns, de ce vrei să zic cum zici tu? N-am plîns ci m-am udat ca să fiu și eu ploată.

c.2 — Să fii plouată?... (răutăcios), păi tu știi ce înseamnă să fii plouată? păi dacă plouă...

În acest moment ambii băieți încearcă să o sperie pe fată,

c.1 — se termină pămîntuuu... se isbește noor de nori... iar paseri care sboaaaarră, încep să urle negruuu...

— Uuuuuuuu!! uuuuuuu!! (amîndoi într-un glas)

f.1 — Terminați (plîngăcios), vă zic la tata.

Apare un adult care spune:

A — ...spre cer să umple calea, de tine nu mai poate, luceafărul s-avînte, spre cer să umple calea, de tine să te cheme, în locul care tace, de tine se isbește cel nor de nori... și teaste (apropiindu-se de băieți, și bătîndu-i mustrător peste cap). Vă place ce-am compus?

c.1 — No vezi că așa se zice?

f.1 — Tată, băieții ăstia or zis că pămîntu' se termină atunci cînd plouă. Așa-i?

A — Măi băieți, de ce ați săpat voi groapa asta?

c.2 — Numa' așa. Da' nenea, dumneata ești tata ei?

f.1 — Da e tata meu. E cel mai tată al meu.

A — Da, sînt tata ei, dar dacă vreți pot fi și tata vostru.

c.2 — Păi nu, că noi nu vrem tată, noi săpăm gropi, și noi facem versuri.

c.1 — Noi cîntăm de stele și golim fîntîni.

A — Dar de ce ați săpat voi groapa asta, măi băieți?

c.2 — (absent) ...Mă-ntreb de-aceea cînd la lună vîntul șoptește tainic de-o poveste, se-aseamănă cu o petală din floare ce-am avut odată?...

c.1 — Noi nu vrem tată, noi sîntem uzi și abia ieșiți din pămîntu' ăsta moale.

c.2 — (parcă înviorat, dar tot puțin absent) Abia s-o uscat noroiul pe noi. Noroi din lacul adînc, plin de păsări, cu un cer violaceu deasupra...

c.1 — (venind în ajutor) ...Plin de pești care sburau cu ajutorul aripilor, pești strălucind în soarele alb al dimineții ca niște pietre la umbra unui copac verde.

c.2 — (trezit) Și noi nu săpăm, noi acoperim iarba cu pamînt din groapă. O casă n-o putem însă aduce niciodată.

c.1 — Și încă e prea devreme de dumneata. Încă nu sîntem mari de un tată. Poate mîine dacă treci pe aici o să vă luăm de tată. Dar poate numai mîine...

c.2 — Poate numai mîine... poate numai mîine...

c.1 — Hai mă să plecăm. Hai mă să luăm de creangă pomul ăla.

Băieții se îndepărtează în spate, chicotind însă tot timpul. Rămîne doar tata cu fetița lui, și cu păpușa.

A — Ți-am mai zis să nu mai umbli cu păpușa prinsă așa doar de o mînă. Și mai ales așa cu ea în pădure. De ce nu vrei să înțelegi că nu poți ști niciodată dacă și unde o scapi, și după aia rămîi fără ea.

f.1 — Da' tată, nu ai zis tu că un om se ține de mînă dacă ți-e drag? Nu mi-ai zis tu că mi-e dragă păpușa asta și că să o țin cu mine tot timpul?

În spate, băieții în copac:

c.2 — Hai să ne aruncăm de aici de sus în vîrful firului de iarbă!... Să-l simțim pătrunzîndu-ne în carne, de la talpă la genunche, de la inimă la tîmple, s-adormim acolo jos, să hrănim cu sîngele pămîntu'...

c.1 — Stai mă, dar avem noi așa ceva? Ce genunche și ce sînge? De unde mă, de unde?!

c.2 — ...vino să sburăm spre iarbă înghițind tot vîntul ce ne-nvăluie!

c.1 — De unde mă, de unde?

c.2 — Haide vino! ce ți-e teamă de-acel singur strop de rouă? ce ți-e teamă?... Haide vino!

Copilul c.2 sare și se lovește rău. Se vede cum se abține să nu plîngă.

c.2 — Stai iarbă, stai cuminte, te mîngîi uite, lasă vîntul să te sufle, ci lasă soarele să-ți umple de vînă dedesupturile tale. (începe să plîngă) Stai iarbă, stai cuminte, tot nu poți verdele să-ți sboare, tot nu poți să-ți schimbi forma firi tale...

În față, tata își dojenește în continuare fiica.

A — Poate mîine, poate mîine, te-oi lăsa să duci de mînă păpușa, dar azi încă îți sînt tată, azi încă îți sînt tată...

f.1 — Pot să le spun băieților tată ce o fost afară din pădure? Le pot tată, le pot spune? Hai no tată le pot spune? (tatăl aprobă din cap)

Se adună în mijloc băieții, brusc înviorați, cu tata și fetița lui.

f.1 — Ploua albastru dasupra patului așezat în plin cîmp de-un verde de lămîie. Cît de tristă era floarea de sub patul de arcuri cu trei picioare, căci nici o picătură nu-i ajungea petala. Și cît își dorea ca un singur picur de albastru să-i colinde albul.

c.1 — Spune-o spune, c-apoi o să-ți spunem și noi una, bine?

f.1 — Într-o zi a început să ningă verde asupra cîmpului de un verde de lămîie, deasupra patului cu arcuri, așezat asupra florii triste. Dar floarea era veștejită acum, căci lemnul putrezise și un arc din pat căzu asupra petalei florii, care visa să nu mai fie floare, visa să fie pasăre ce bate cerul ciripind ușor prin ploaie.

c.2 — N-ați văzut, din întîmplare, pasărea cea floare din tărîmul de lămîie? N-ați văzut că știe, de-o păpușă und' s-o țină?... tîn' de mînă, tîn' de mînă... (parcă cunoscînd povestea)

c.1 — N-ați văzut, din întîmplare, pasărea cea floare, din tărîmul de lămîie?... (întrebător și mirat de faptul că c.2 pare să știe povestea)

În acest moment intră în pădure trei băieți și trei fete, executînd un dans în cerc, învîrtindu-se aiurea, și purtînd în centrul lor păpușa fetiței (dispărută înainte în mod subit). Oprindu-se din dans, un băiat spune:

— Ține-o ține-o, da' s-o ții numa' de mînă... ține-o ține-o, da' s-o ții numa' de mînă... Dus-am dus-am de-am adus, mînă-n mînă cum v-am spus... țineți bine cum vă leg, de-o culeg așa s-o merg...

O fată din grup spune:

— Vînt ce sufli galben peste lună, flacăra i-o stingi!

Tot grupul în cor:

— Ce sufli galben, flacăra i-o stingi, tu vînt, cuvînt, de peste lună?...

Din nou fata din grup spune:

— Vînt de galben care legi silaba, cuvînt de foc!

Tot grupul în cor:

— Ce legi silaba, cuvînt de foc, tu vînt, cuvînt, de este și a fi?...

c.2 — (supărat) Da-s două luni!... îs două! Două, am mai spus!

În acest moment grupul se uită speriat la c.2 și iasă în fugă din scenă.

c.1 — Ș-apoi o găsit-o sau n-o găsit-o?

Fetița se uită întrebător spre tatăl ei. Acesta din nou aprobă din cap.

f.1 — Nu or găsit-o. Încă. Dar o mai caută, că cică atunci cînd, (precipitat) dacă cineva îi oferă flori culese și ea nu vrea să le primească zicînd că nu cel ce i le oferă le are culese cele mai multe dintre toți, deci parcă ar trebui să culeagă el toate florile, și că atunci numa' ea le acceptă cînd, da' dacă nu le-a cules el pe toate, adică pe cele mai multe...

A — O, ce te tot bîlbîi, fi mai clară!

Fetița se uită speriată la tatăl ei și începu să plîngă, dar la insistențele lui începu să repete printre sughițuri:

f.1 — Adică dacă nu primește florile ce i se dăruiesc, zicînd că poate primi de la altcineva mai multe... aceea cică ar fi ea...

c.1 — (bucuros și un pic temetor) Da, acuma știu de ce nu a vrut!! Mă, unde ești? Da acum, acuma știu!!

c.2 — Ce știi mă? termină cu zbieratul! Culcă-te la loc, dormi mai departe!

Băiatul adormise de povestea fetiței. Acum se trezise excitat de ceea ce visase.

c.1 — Mă, e pasărea cea floare fata aia cu florile culese!

c.2 — (emancipat) Nu cred! Chiar?

A — Care fată?

Toți ies în fugă din pădure.

SCENA 2

În groapa săpată de cei doi copii. Două voci:

— Nu auzi? parcă ar zgîria cineva peretele pe din-afară...

— E numai poate pasărea... alba, cu mîinile-n nisipul galben, e boala, crudă și dulce... pămînt și valuri...

— Și totuși nu auzi? parcă bate marea în sticla paharului, galbenă spumă...

— E numai poate pasărea... e numai poate alba și cruda, dulcea... cu mîinile-n nisipul galben, e boala... pămînt și valuri...

Sar cei doi băieți în groapă. Scuturîndu-se de apă, unul zice:

c.1 — Bucate de nori în scoborîre s-astern prin iarbă, îneacă melcii, prind pietre sfărîmate, doar apă și apă. Ce pare-mi că se scuipă cerul!

c.2 — Furnice ia, chem după soare. Norii cad spre adunare, ce-i făcut de dus?

c.1 — Zare dragă, pișcă-i tare! Boare dragă, suflă-i mare!...

Deodată un fulger urmat de un tunet.

c.1 — 'Mpotmolit-au și ei norii!

c.2 — Nu le merg chiar toate!

c.1 — Ce bine totuși de această groapă. Nu se udă, nu s-alungă de se-ntunecă p-afară.

c.2 — Da, e bine săraca de ea. Stă așa numa' și nu face nimic.

c.1 — Da' oare unde-i fetița aia cu păpușa?

În acel moment în groapă sare și tata cu fetița lui cu păpușa cea mare.

c.2 — A! ați venit și voi. Da' numa' pe gătatea ploii? Unde ați rătăcit?

f.1 — Am stat să vedem de plouă invers (spuse fetița pe un ton știutor, și cu ochii privind spre băiatul ce tot zise de două lunile).

c.1 — Cernita-i umbra ploilor, în ochii cerului se lasă, întunecimea-i-ntunecînd-o...

c.2 — ...Să sari, să te aghăți de fiecare picur...

c.1 — ...Să afli transparența-n tine, în picur să te afli...

A — Terminați cu atîtea versuri! Și tu fetița tatii vino-ncoace. Acuma!

f.1 — Da', tata...

A — Acuma, am zis!

Fetița se îndreaptă spre tatăl ei însă pe drum scapă păpușa din mînă, și păpușii i se rupe capul. Toți observă acest lucru. Fetița începe să plîngă tare, băieții tresar ca de un semn rău. Tatăl încearcă să liniștească spiritele:

A — Băieți! Voi ați rămas datori cu o poveste!

Băieții se uită speriați unul la altul, se retrag într-un colț al gropii și se așează guguli acolo. Unul din ei începe încet să povestească, urmat apoi de celălalt:

c.1 — Într-un tîrziu, un vierme-gri veni, lîngă căsuța-pînză a prietenului păianjen-roz.

c.2 — Te-ntreabă acum, căci am venit a doua oară, ce caut eu din nou aici.

c.1 — Caut sămînța, o boabă de lumină, ce musculița-albă cadou ea mi-o făcu.

c.2 — Am aruncat-o cu ciudă-n zare, eram flămînd și căutam o floare, și numai chef de vorbă nu aveam. N-ai prins-o tu cumva, în plasa căsei tale?

c.1 — Ba de, dar eu de dat nici gînd nu am. Încearcă însă să găsești o alta, de întunerec, negru și ursuz, și eu pe loc fac schimb cu tine, unu pe una, una pe unu.

Fetița se oprește din plîns. Își șterge lacrimile, ia de pe jos capul păpușii, îi aranjează părul, și încearcă să-l potrivească din nou cu restul corpului. Tatăl mulțumit de calmarea spiritelor se așează în fund pe jos. Începe să spună:

A — Copii, copii... Ia spuneți-mi voi copiilor și de cînd sînteți voi în pădurea asta?

Băieții liniștiți și cu un aer absent, încep să spună:

c.2 — Se spune că a trecut încet, odată cu valul... că valul l-a purtat prin toate colțurile lumii, că prin colțurile lumii s-a împuns de cinci ori... că valul l-a purtat apoi prin toate locurile lumii, că peste tot a lăsat amprenta sa...

c.1 — Noi l-am căutat peste toate locurile lumii să-l găsim... să-i găsim măcar o picătură de sînge de cînd s-a împuns, să-i găsim măcar o amprentă pierdută, și l-am căutat... și l-am căutat... l-am căutat...

A — Păi ce faceți măi copii, nu îmi răspundeți la ce v-am întrebat?

Unul spre celălalt:

c.2 — A merge...

c.1 — ...spre ghiocel...

c.2 — ...cînd...

c.1 — ...a fi...

c.2 — ...în halul ăsta de vară...

c.1 — ...crezînd...

c.2 — ...că voi vînte...

c.1 — ...alături de noi...

c.2 — ...o pană de cer...

c.1 — ...sînt...

c.2 — ...să cred...

c.1 — ...crezînd...

c.1 — ...că voi vînte...

f.1 — Tată, ce-i aia voi vînte?

c.1 — (uitîndu-se spre fetiță) ...spre tine...

c.2 — (supărat) oh, de ce ne încurcați?

A — Dar tot nu mi-ați răspuns la întrebare.

c.1 — Nici n-o să vă răspundem.

Din nou două voci se fac auzite (bolboroseli). Cei doi băieți, tatăl și fetița nu le aud însă. Capul păpușii zace undeva între picioarele fetiței. În tot acest timp toți încep să adoarmă.

ACTUL 2

SCENA 1

În scenă își face apariția un personaj cu totul nou. Decorul e lipsit de orice amănunt, impresia de întunerec persistă. Doar două luni, una lîngă alta, lucesc în noapte.

p.1 — Din care vedere înăuntru privește, și-i pare de-o seamă cu mare scofală, de unde se sare se-avîntă afară, de scare uitate picioare lacate, suiate împrinse de care mîncate și arse poiate... Ce-și pare zîmbate cît merge s-arate și noruri și dealuri călcate. E bine pe spate, e bine că poate zăcut-ai de-a geaba clipite luate. Clopoate de-a tale adunate, de-a mele schitate... Se-mpinge!... se lasă de toate!... Lungite mărite de lene și coapte, mă stărui să mărit cădele de ceafe, cu cheale scindate doi păruiate și smulse codate de cale și iape. Te urc, te spate scărpate, mă undui, ce-și bate din inimi scuipate în buze pișcate, amare și toate-s a mele, și-a mele, și-a mele muiate... Le plouă scăldate ciudate-ciudate, le uscă suflate buimate-buimate, le freacă fierbate uitate-uitate, uitate... Și-s gata florate polene pe ierburi!... Ci șuieri sirate, ci șuieri sirate...

O voce ciudată de fată, pasionată și îndrăgostită, spune:

f.2 — N-ai ajuns a mine să te dai, tu cînd s-apune pe soare și pe spate, îndragă ia te-aminte cît cîntec, cît doare și cît n-ai ajuns a mine să te dai... Tu cînd s-apune pe soare și pe spate, îndragă ia te-aminte... ia te-aminte...

Personajul nou tresare, caută vocea din priviri, speriat să nu o piardă, să nu o scape, se repede și-i răspunde:

p.1 — În lungul serii căutai... prilej de rosuri de obraji, cătări de plînsuri, lăcrimai... tu nu erai, nu te găseai... tu cînd n-erai, ce mi n-aveai?... Ia plîng... încet...

Urmează o pauză mai lungă în care se aude o melodie ca de vis și vrajă. În tot acest timp, măiestria regizorului va face ca treptat să apară în scenă trupul a cărui voce am auzit-o. O fată foarte frumoasă, aproape desbrăcată, însă îmbrăcată, avînd un aer foarte pur. Începe pe fundalul aceleiași melodii un dans în care cei doi se unduiesc împreună neîncetat. Din nou se face apel la măiestria regizorului, cît și a actorilor.

p.1 — Ce 'dînc adînc îmi pare?... Năluca ochii de mi-i soarbe... O fată 'tîndu-mi-a plecată și singura amată. Însîngerată inima s-arată!... Nu, nu cînta, apleacă!... Te pleacă, du-te! Să-mi pleci culcată, picioarele-mi s-apasă în fundul rosuri de obraje... Mă lasă cu cătări de plînsuri, mă lacră n-însuri!...

f.2 — Că taci... că taci, iubite... ți-s florile al' bune, culese răsculese, ținute și strivite... Le iau cu tine lîngă... cu lîngă tine iau...

p.1 — Culese mi-s pe lîngă groape, fereastre și de stele, puse-n gură. Fîntîna... ude pe petale, strînse de cu mine și spălate...

f.2 — Că taci, iubite... Iubite...

Melodia pornește din nou, dansul se reia, cei doi se sting într-un foc domol...

Într-o aceeași scenă cu dansul anterior, pe o altă latură a ei însă, se ivesc zorii de ziuă. Cei doi din dans rămîn dormind pe jos. Se aud, încet la început, și apoi din ce în ce mai tare, ciripit de păsărele, bînzăit de albine. Mijesc zorii, iar în noaptea neagră, capătă contur o frumoasă poieniță în mijlocul căreia se apare o fîntînă cu cumpănă. Vegetație multă și prospețime de primăvară... Intră în scenă copilul c.1. El nu-i vede pe cei ce dorm în latura scenii. Intră ca într-o plimbare, mergînd către fîntînă.

c.1 — Oare unde umblă fratele ăsta a meu? Și cînd sărăcie o plecat așa de repede?... Mămăliga lui! Auzi tu una ca asta, singur singurel să plece așa de capul lui. No, nu-i bai, o să vadă el ce i-oi face cînd l-oi vedea.

Între timp ajunge în fața fîntînii. Se uită în fundul ei, și începe să-i scuipe înăuntru din joacă. Prin aceasta, se joacă în cel mai inocent fel (a nu se interpreta greșit acest gest). Uitîndu-se în fîntînă, vede oglindindu-se în apa acesteia o pasăre ce sboară pe cer. Își ridică brusc ochii în sus și începe să fugă după ea, pe sub ea. În disperare că o pierde, încearcă să sboare. Nu poate, și se dărîmă în iarbă epuizat (reamintesc inocența ce trebuie clar sugerată, precum și atenționez în a nu se exagera acest lucru).

c.1 — Geaba te fugi tu așa de sus în noare. Tu poți fugi... pasăre... tu poți fugii... c-am ros eu înaintea ta coaja soarelui. Mai întîi am stins eu focul razelor sale. Că știi... se făcea că o pasăre roșie sbura ca o pasăre.... Mi-e milă de păsările roșii!... părea un nor apoi, roșu, că se umflă ca un nor... Mi-e milă de norii roșii!... șerpi roșii apoi păreau că se făceau șerpi... dar i-am omorît, da, șerpii roșii, i-am omorît!... i-am omorît... Dar apoi am ajuns la miez, pe care l-am tocat prin mașina de tocat carne, am făcut chifteluțe pe care le-am condimentat cu lapte de mamă... ce cină, ce cină de taină, bogată am avut!

Încet, gînditor se apropie din nou de fîntînă, și cum apa din fîntînă e așa de sus încît poate ajunge cu mîinile în ea, copilul își bagă mîinile în apa fîntînii și se udă pe ele. Apoi se uită cu o curiozitate naivă la cum se usca apa încet pe mîinile lui, avînd grijă să nu cumva să se șteargă din greșeala pe ele. Tot uitîndu-se așa la mîinile lui, se pune într-un loc mai retras cu fundul în iarbă, și după ce i s-au uscat mîinile, își ia un fir de iarbă în gură.

c.1 — (înviorat) De fapt îi treba lui că o plecat. Și ce bine de mine că am stat. Ha, să-l fi văzut cum s-o arătat săracu', cred că s-ar bolunzi, nu alta... (pauză) (visător) Era că ne făceam în horă... eram tineri, doar cu unul ne prindeam de moș... (aprobator) de moș... el ne făcea un semn ciudat... că nu jucam cică cum trebe... dar el era norocul nostru, ținuse corp la semnul de fîntînă... O, cum nu mai ții minte? (arătînd cu gesturi) Mîna stîngă întinsă sus lîngă cap, cu palma spre față întinsă în sus, iar mîna dreaptă întinsă în față cu palma în jos și lăsată... Și am jucat cum trebe...

Copilul c.1 începe să danseze într-un anumit mod. După un anumit timp, cinci băieți intră într-o aceeași poziție cum o arătat băiatul și încep să danseze, ba în dezordine ținînd tot timpul poziția mîinilor ca la început, ba într-un anumit dans ca al băiatului c.1. După iar un anumit timp (hotărît de dorința regizorului), în învălmășeala aceasta, copilul c.1 dă peste personajul nou p.1 de lîngă fata f.1, și împiedicîndu-se de el, cade alăturea. În aceeași clipă toți cei cinci copii cad instantaneu fiecare în locul unde se află în acea clipă. Imediat după aceea luminile în scenă se închid și se lasă cortina.

SCENA 2

Același copil c.1 îl găsim într-o poziție culcată undeva la rădăcina unui copac falnic și mare, cu multe ramuri aplecate. Poziția copacului va fi sugerată a se afla exact în locul unde se afla în scena trecută culcat, personajul nou p.1. Deasemenea copilul c.1 rămîne exact în locul unde căzuse în scena anterioară, într-o aceeași poziție ca mai înainte. E o lumină clară de ziuă în amiaza mare. Senzație de căldură și zăpușeală. Parcă încă netrezit din somnul ce-l făcea c.1 începe să se desbrace de cald. Rămîne doar într-o cîrpă ce-i acoperă șoldul. Ca într-o poveste cu sine, încă cuprins de vraja somnului și pe jumătate trezit, c.1 își vorbește sieși. Senzația pe care trebuie să o degaje această scenă e una aducînd a chinuială și dispreț îmbinate cu o neputință de stăpînire.

c.1 — ...Nu-i voie!... plăcerea dulce îl cuprinde, finețea ei îl mărește!... El îmi spune că nu!... osul începe să plîngă... oh, cît aș da să-l pot opri pentru o clipă!?... De ce?... este o lege a omului... Tu om ești acum!... tu om ești... Acuma și acum... oh, nu se poate... tu om ești!... să-ți șoptească soarele o imagine de mult ferecată... Iar el îmi spune că nu!... inima îi curge, îmi curge spre vene albe... privind prin piele cu păr... și unghii...

În acest moment c.1 se află în picioare și începe să rîdă. Acest rîs aduce mai mult a neștiință și inocență decît a nebunie. Prin el vorbește parcă altcineva.

c.1 — ...pașii se îneacă cu carne stătută... umblă odată!... scurt, păianjenii, păianjenii din plasa gropii, păianjenii în plasă... Nu mă lăsa singur, mamă!... (pauză) Oh, au trecut nopțile cu soare... zilele cu lună... bobocii muriseră deja, soarele luminase pămîntul alb... În rest florile... florile... domneau... negre și reci. Columnele verzi (se sprijină de copac) începeau să ruginească la căldura dulce a vîntului... ochiul îmi e plin: primăvară?...

Aici c.1 pare complet treaz și după o clipă de derutare, se așează liniștit la rădăcina copacului, iar cu un glas trist spune:

c.1 — E liniște și nu e nimeni și iar mă începe acea dorință ferecată... și e cald și mare, în tot e rușinos să fiu singur...

Privind undeva în zare,

c.1 — Trimite-mi măcar o căprioară din aceea cu o stea în frunte, gingașă și mlădioasă, căci a mea demult a îmbătrînit... Mamă, oh, te rog nu mă lăsa singur, căci totul renvie... iar eu vreau să moară, să se despoaie și... să moară...

În acest moment, în timp ce c.1 pare epuizat și trist, stînd rezemat de tulpina copacului, apare un cu totul nou personaj p.2. Acesta, vădit afectat, începe să spună ca pentru un numeros auditoriu. În același timp însă, copilul c.1 spune și el ceva, astfel că ei vorbesc oarecum deodată dar nu unul peste altul.

p.2 — Sînt înger, da, nu vă mirați, e simplu. Dacă ai aripi, coronița și ești desbrăcat, ești înger. (pauză) Bun, sînt înger, (îl observă pe c.1) dar ce-i cu asta? Ei, e ceva. Spuneți și voi, nu-i ceva să fii înger? Te adîncești în gînduri și-ți spui că ești înger, apoi ca înger începi să faci ceva ca să dovedești că ești înger. Astfel te duci, te uiți în zare și încerci să observi cine are nevoie de ajutor. Dacă găsești, faci tot posibilul ca să ajungi la el, chiar și să sbori. Apoi îi spui că ești înger, nu te va crede (către c.1), dar îi vei da ajutorul de care are nevoie, și te va crede. (pauză) (concluzionînd) Deci, ești înger. Numai că ceva te încurcă: nu ai aripi, coronița și nu ești desbrăcat. Dar nu contează căci ești înger de ăl' nou. Eu nu sînt înger de ăl' nou. Eu nu așa am făcut ca să ajung înger. Cu mine s-a întîmplat altcumva... eu m-am gîndit că sînt înger, și eu am devenit înger... Deci sînt un înger de ăl' vechi.

c.1 — Tu falnic, ce-n ținuturi tainici... O, cer de seamăn și chemare... O, cer de noapte și uitare... Învață-a colora în mine, învață-a vînti în mine... O, cer de seamăn și chemare, tu falnic, ce-n ținuturi tainici..

Deși se părea că p.2 a atras oarecum atenția lui c.1, acesta din urmă, la sfîrșitul vorbirii lui p.2, își întoarce spatele către cel în cauză. Deloc încurcat de lipsa de atenție a lui c.1 vizavi de el, p.2 se apropie de copac într-o parte opusă de locul unde stă rezemat c.1, și pe un același ton ca la început începe să spună:

p.2 — A încerca mereu să fii un arbore, verde și transparent, și implicit să nu mai fii un om, cu tot riscul acestui fapt în zilele noastre, îți cere creierului un efort, dacă nu dificil, cel puțin deosebit, efort pe care orice om ar fi în stare, într-un tîrziu, să-l facă. Dar efortul fizic cerut acestui gen de asemănare, implică organismului uman o măiestrie (căutîndu-și cuvintele) o măiestrie dificilă, pe care nu toți oamenii o posedă. (gesticulînd) Argumentez: picioarele ar trebui unite, formînd trunchiul. Observați din capul locului lipsa rădăcinilor --- ceea ce nu se vede, nu există. Apoi în prelungire pieptul, cu inima ce bate în el, pentru ca mîinilor și capului să le rămînă rolul de a întruchipa crengile. Și am pus punct, deoarece aici se cere un minimum de atenție. Crengile, mîinile și capul; frunza, degetul și creierul. S-ar putea spune că la un minim de frunze să corespunda întotdeauna doar zece degete și doar un singur creier. Ei bine, aici intervine singurul loc unde omul, cu toata măiestria lui, măiestrie despre care am mai vorbit, este incapabil să imite, mulțumindu-se în a reduce compxitatea în simplitate, prozaicul în (foarte afectat) superioritate. Simplu, egal superior... Dar, cum pentru a pune în opoziție două elemente este necesar ca între ele să existe o asemănare, în cazul nostru aceasta se manifestă prin: a încerca mereu să fii un om, și cu toții ne dăm seama că acest lucru este imposibil de realizat, și implicit să nu mai fii un arbore...

În acest moment c.1 brusc se prinde de o creangă a copacului, încercînd să se catere în acesta. Pentru acest lucru el depune un mare efort. Personajul p.2 observă acest lucru și se oprește speriat din vorbit. Foarte trist, apăsînd pe fiecare cuvînt, c.1 începe să spună, uitîndu-se spre soare:

c.1 — Sînt sus, într-un copac și deasupra mea cerul este negru... plouă rar... iar jos, o umbră albă tremură pe moalele pămîntului... Nu cred în vise!... Nu cred în povești cu zîne, nu cred în umbre!... (arătînd cu mîinile spre cer) Hai umple-mi gura cu pămînt, ochii cu stele, în păr să mi se așeze păsări, mereu să-mi fie dor de ele... Sînt doar un biet cuib la o întretăiere de ramuri... Sînt doar un biet cuib la o întretăiere de ramuri...

Se lasă cortina.

ACTUL 3

SCENA 1

În groapa săpată de copii, care acum la lumina zilei se arată de culoare albastră, tatăl fetiței doarme. La un moment dat tresare din somn și află că-i singur în acea groapă. Copiii și fetița plecaseră.

A — Ai de mine și de mine, dar mult am mai dormit. O, dar oare unde or fi toții? Și oare mai plouă?

Încercînd să vadă dacă mai plouă, observă că groapa s-a adîncit așa de tare încît nu mai poate ieși. Începe să se agite, să se miște, să caute o ieșire. Deodată două voci se aud:

1 — voiesc, aș vrea să fiu voit...

2 — iubesc, aș vrea să fiu iubit...

1,2 — spre tainic loc neîncetat mă misc, sînt ca-ntr-un gol pahar de licori prea fierbinți... (rîsete inocente)

2 — să fiu iubit, iubesc...

1 — să fiu voit, voiesc...

1,2 — spre tainic loc ca să mă misc, un pumn de timp de tîmpla mea isbesc, creat pămînt de ochii mei desleg... (în acest moment groapa se astupă și mai tare) Să mă-mplinesc, la margini să ajung, în picuri îmi picură plinul, în golul pahar neîncetat să misc...

Tatăl fetiței cade înfricoșat în genunchi, presimte lucruri rele. Vocile tac.

A — De ce taci?! De ce taci? ... (găsind pe peretele gropii rădăcina în jos a unui copac, pare că i se adresează copacului) Iar tu copac de ce taci, de ce taci cu tine, cu seva ta... căci numai tu guști carnea pămîntului, a fîntînilor... numai tu străpunzi piatra și numele... tu-ți apleci liniștea peste groapă, singur și adînc... Tu doar poți spune despre întunerec, despre-ntunecime... De ce taci cu tine, cu seva ta?!... povestește-mi cum ai crescut, cum ai mușcat din aripa luminii. Ce gust are osul animalului?... dar, dar osul vlăguit al omului?!... spune-mi s-au născut copii în bezna dintre rădăcinile tale?... există-n negru păsări călătoare?... arată-mi forma crengii tale... povestește-mi tumultul volburilor, căderea frunzelor și plînsul ploilor... spune-mi! de ce taci cu tine, cu seva ta?... (extenuat) ...îți curg alene, îți umplu frunza... îți curg alene... îți umplu frunza...

Pe jos, observă păpușa fetiței sale, îi pune capul la loc. O licărire de speranță i se poate citi pe față, și ca într-un semn de chemare aruncă păpușa prin deschizătura gropii, sus la lumină. E liniște, nu se mai aude nimic.

A — Nu, nu cred că nu o să vină după mine fetița mea. O să vină sigur de asta. Doar eu îi sînt tăticul ei. Și cine altul dacă nu eu îi pot dărui păpuși așa frumoase și de alea mari cum îi plac ei. O să vină după mine, sînt sigur. Doar n-o să rămîn eu aicea închis... O să găsească păpușa sus și o să știe că eu am adormit mai mult decît trebuie în groapa asta... În groapa asta blestemată... (uitîndu-se în jur) Dar ce-i oare cu această groapă de-i așa de albastră? (începe să pipăie pereții gropii) Copiii ăstia doi probabil îmi fac de petrecanie. (enervîndu-se subit, începe să-i imite pe copii pițigăiat) "să nu arunci cu pietre în apă!, de ce să nu arunc cu pietre în apa?, să nu tulburi fîntîna."... Dar ce o fi găsit ei la fîntîna asta nu știu zău, dar tare nu-mi sună a bine. Ș-apoi "pasărea cea floare, pasărea cea floare", parcă ei știu cine e pasărea cea floare. Pasărea cea floare... c-o cunosc ei bine...

După o clipă, parcă descoperind ceva, fața i se crispează de spaimă și înfricoșare:

A — Dar asta nu se poate!! Asta nu se poate!!...

Tatăl fetiței se prăbușește la pămînt ca dărîmat de-un fulger. Două voci se aud:

voci — Negru-i albastru... Negru-i albastru... (rîsete) Negru-i albastru... negru-i albastru...

SCENA 2

Cîmp de un verde de lămîie, cei doi copii din joacă ajung pe acest cîmp. Lumina e ca la apusul unei zile. Ei își aruncă de la fiecare păpușa fetei pe care o găsiseră anterior din întîmplare. Cum se jucau ei așa, la un moment dat observă în plin acest cîmp un pat de arcuri cu trei picioare. Acest fapt face ca păpușa, fiind în aer, unul dintre copii să nu o mai prindă, și astfel ea cade pe jos și din nou capul i se rupe. Copiii observă în treacăt acest lucru dar nu-i dau importanță. Ca apucați, amîndoi încep să fugă către pat și încearcă să se pună pe el. Dar cum patul nu încape decît pe unul dintre ei, se iveste o ciondăneală tăcută din care nici unul nu iasă învingător. Obosiți, se așează fiecare cu fundul în iarbă, sprijiniți de tocul patului, fiecare pe o altă parte a lui. Încearcă în continuare fiecare să înșele vigilența celuilalt, încercînd să se surprinda unul pe altul, însă nereușind nici unul. Copilul c.1 își ia un fir de iarbă în gură.

c.1 — Să nu încerci să strigi tare.

c.2 — De ce să nu strig tare?

c.1 — Pentru ca să nu sbierăm, de aia...

După o pauză

c.2 — Păi sbierăm ca să nu strigăm, și atunci strigăm ca să nu sbierăm.

c.1 — (absent) De ce nu pot să ating floarea cu degetul?

c.2 — Pentru ca să nu strigăm, și de ce ca să nu strigăm pentru ca să nu sbierăm, de aia!

Absorbit de strigat, copilul c.2 nu observă cum c.1 se ridică în picioare încet...

c.1 — (gînditor) Unde-i floarea? unde-i floarea?...

c.2 — (neatent) Care floare? care floare?...

c.1 — (mirat) Care floare? care floare?

...iar în momentul următor se așează încet, fără ca c.2 să observe acest lucru, în patul cu arcuri cu trei picioare. Măiestria regizorului va face ca publicul să înteleagă cum că împuns de un arc al patului, copilul c.1 adoarme senin, pentru totdeauna. Copilul c.2 nu-și va da însă seama de acest lucru. Deodată se aude undeva în depărtare un hohotit de cumpănă de fîntînă. Copilul c.2 aude zgomotul și parcă vrăjit se îndreaptă către acea fîntînă. Măiestria regizorului va face ca la începutul acestei scene să nu se vadă fîntîna, ci aceasta să apara doar în acest moment în scenă. Vrăjit, copilul c.2 se îndreaptă către fîntînă cu ochii la cumpăna acesteia pe care el vede ceva:

c.2 — Muști tare din carne și-ți află schimbare de fiare. Din inimi furate vestale sfiale; mă rade cu lame tăiate rosite cu mare redate priveaghe. Mă rostui de tine iubate ochiate obraje de albe... Cît tîntui de tine... Drag mergem cu spate pe Lună-nsirate?... (pauză) Pusese-mi piciorul cu talpe-n sprîncene, pe pietre de Lună scăldate tăiate prin vîrfuri prăfate selene... Împing de un deget cu sînge prin toate, pe sînuri de dalbe, pe sînuri de dalbe muiate și poate... culca-v-ai ureche, din simțuri întinsuri s-a sbate domoale păsaturi tunate... Furtună de ape, furtună de ape... Nu-i misca săruturi, nu-i sade scăldate... se plimbă prin-ncoace... se plimbă prin-ncoace...

În acest moment fata f.2 apare ca o nălucă, undeva în spatele copilului, astfel că acesta să nu o vadă. Ea vede păpușa pe jos cu capul rupt de-o parte, se apleacă, o ridica, îi tocmește capul la loc. Apoi merge, caută un loc în pădurea apropiată. Băiatul c.2 ajuns acum lîngă fîntînă foarte aproape de luciul ei, după cîteva clipe în care zîmbește apei, cade senin în aceasta, fără a mai ieși vreodată din ea. Fata f.2 găsind locul căutat în marginea pădurii, face o groapă. Observînd soarele rosu cum apune, spune:

f.2 — ...șovaie... aspiră aer de vis... cît de adînc străbate, în dunga nopții... luciu de marmoră... (ca pentru ea) ...lacul îngemănat... împerecheat... împerecheat... de rosu... pe sub bolta lunelor, stelelor... triunghiuri... soarele...

În momentul în care pune păpușa în groapa, brusc începe să ningă verde în toata scena. După un timp, după ce păpușa îi îngropată de tot, fata f.2 se-ntoarce cu fața la public și sta așa tăcută în ninsoare ca o nălucă. Încet, fata f.2 dispare sub scenă (cu ajutorul unei trape). O voce gravă se face auzită:

voce — Și mai vuia o vorbă lîngă, în pădure: << Botîtu-s-o fîntînă din seacă piatră rară. Botîtu-s-o deodată cu apă de furtună. În luciul ei de chipul în soare ți-l păsai, pe cumpăna-i îndată o pasăre vedeai >> ...

Cade cortina.

--- SFÎRȘIT ---

Pentru știința regizorului menționez că actorul care întruchipează pe copilul c.2 îl va interpreta atît pe personajul cu totul nou p.1 cît și pe personajul cu totul nou p.2. Deasemenea actrița care o va interpreta pe fetița f.1 o va interpreta și pe fata f.2.