Ploaia cu cenușă de vrajă

ACTUL 1

SCENA 1

Noapte. Un băiat și o fată povestesc.

c.1 — Neapărat îmi trebuie multe, multe cămăshute. O zis că la noapte a fi frig, și trebuie să am grijă să nu răcesc.

f.1 — Aiurea.

c.1 — Nu de alta, da' de ce să nu mă îmbrac, cînd am cu ce. Plus pe deasupra că și trebe să mă îmbrac.

f.1 — Să te îmbraci?

c.1 — Da, neapărat îmi trebuie mai multe, mult mai multe cămăshute... mult mai multe.

f.1 — Lasă că nu îi muri tu dacă i sta desbrăcat în noaptea asta. Doară nu ar fi pentru prima oară.

c.1 — Cum?

f.1 — Bine, știu că așa frig ca-n noaptea asta nu a fost niciodată, și fie vorba între noi, nici nu o să mai fie, dar lasă că o să reziști tu.

c.1 — Da' cum să nu fac cum trebe? Eu trebe să am pe mine cămăshute, și cît mai multe. Trebuie, trebuie! Cît mai multe cămăshute... cămăshute.

f.1 — Las' că nu trebe-trebe, ci numa' trebe. Odată. Și dacă numa' odată trebe, și numa' odată va fi așa frig vreodată, atunci nu trebe.

c.1 — (mirat și apoi parcă pricepînd) Bine, bine... Da' auzi, dacă cămăshute nu, atunci măcar năsturei... năstureii pot să-i închei? pot să-i închei?

f.1 — La ce să-i închei? la ce să-i închei?... Auzi tu, năsturei...

c.1 — (amărît) Da' cu năstureii ce-i, de nu pot să-i închei? Și nici pe ei? Cămăshute nu, năsturei nu... da' ce pot atunci? Ce pot atunci, în noaptea asta, atunci?

În acest moment se face auzit un vînt puternic, ce va persista de acum înainte cu mici intermitențe, de-a lungul întregii acestei scene. Fetița și băiatul aud acest vuiet de vînt și din privire încearcă să-l caute, să vadă pe unde bate.

c.1 — Vîntul ăsta, da, vîntul ăsta e semn că îmi trebuie și nasturi și cămăshute. Precis că îmi trebuie și năsturei și cămăshute. Precis, precis.

f.1 — Precis, precis că nu-ți trebuie, doar ți-am mai zis. Ce are dacă bate vîntul? Parcă nu o mai bătut niciodată, și parcă nu o mai vuit așa de tare.

c.1 — Da'...

f.1 — O să ducă numa' praful în ploaie, dacă plouă, și-o să-l sperie pe zăpăceala (arătînd spre c.1) (rîde)

c.1 — (rîde și el prostit, văzind-o) No bine, da' așa-i că nu mai se aude povestea aia nici în noaptea asta? Așa-i c-o să doarmă, așa-i? Da? Așa-i?

f.1 — Nu, că o să-ți zică de balauri și zmei și o să te sperie... Bineînțeles că o să tacă. Ce, s-o mai văzut vreodată povești în primăvară? Auzi tu la el, povești în primăvară.

c.1 — Păi...

f.1 — Păi stai mă, la toamnă... stai mă, la toamnă...

În acest moment se aude un tunet puternic. Copiii îl aud.

f.1 — (gînditoare) Poți, poți de exemplu... să faci ca ploaia. Da, să faci ca ploaia!

c.1 — (înviorat) Ca ploaia? Da' cum face ploaia? Cum face ploaia?...

f.1 — (gînditoare) Păi ploaia face... ca... face așa (în momentul acesta începe să sufle printre buzele strînse, făcînd un zgomot puternic)

Băiatul se uită la ea, și începe să o imite. Mai întîi cu greutate, dar apoi din ce în ce mai bine. La sfîrșit, după ce reușește, băiatului i se poate citi bucuria pe față. Acum acesta, ca și cum și-ar fi descoperit o nouă jucărie, pare a fi uitat de cămăshute și de năsturei. Amîndoi ies din scenă, băiatul făcînd ca ploaia, iar fetița uitîndu-se după el. Două reflectoare îi urmăresc pe copii pînă iasă, apoi se sting. În scenă apoi, se aprinde lumina, o lumina albă. Pe scenă se văd cîțiva copaci. După cîteva clipe, lumina albă se transformă brusc în lumină galbenă. Încetul cu încetul, parcă din cauza luminii galbene, copacilor începe să le cadă frunzele (iar acest lucru trebuie să se vadă clar). Un timp apreciabil, această scenă cu copaci cărora le cad frunzele într-o lumină galbenă, rămîne în atenția publicului. Apoi, cortina cade.

SCENA 2

Cu cortina căzută, se păstrează întunerec în sala cu public, iar din bolta sălii (în măsura posibilităților) se dau drumul la multe, multe frunze. Ele cad printre spectatori. În scenă, după cortină, se aud ropote de ploaie, tunete și vînturi puternice. Uneori lucesc fulgere. O voce gravă se face auzită:

voce — « Ca din căderi de frunze, ca din căderi de frunze, pe care vîntul că le smulse, pe care vîntul că le smulse... Pe care sade rouă picur, pe care ape că le puse, pe care sade rouă picur, pe care ape că le puse... » (pauză) « ...ivitu-s-a cenușă din focul de pe piatre, ivitu-s-a cenușă din focul de pe piatre... Cenușă de la frunze, cenușa de la frunze... »

Se ridică cortina, se face văzută o aceeași scenă cu copaci ale căror frunze cad neîncetat. Se cărapă de ziuă. Copilul c.2 stă pe o buturugă.

c.2 — Ei, asta-i bună. (pauză) (privește frunzele ce cad) Ei, asta-i bună.

Zgomote de crengi rupte.

c.2 — Hău?

Din nou zgomote de crengi rupte.

c.2 — (mirat) Hău, hău?... Hău?

Nici un răspuns.

c.2 — Ei, asta-i bună.

Se așează mai comod pe buturugă.

c.2 — Ei, asta-i bună.

Își ia un lemn uscat și mare de pe jos de lîngă el, și încearcă să-l rupă cu mîinile în două. Nu poate, și se ajută atunci cu genunchiul. Tot nu-l poate rupe. Nervos, se ridică în picioare și începe să trîntească cu el de pamînt. După care de buturugă și apoi iar de pamînt.

c.2 — No, hai rupe-te odată! Hai no odată, rupe-te!... (pauză) Hău? (pauză) No asta-i bună!... Hău!... Hău!

Lemnul fiind ud de ploaie, murdărindu-se de el, se șterge pe mîini cu greață. Intră în pădure c.3, ca și cum s-ar fi auzit chemat de către cineva.

c.3 — Ce tot "hău-hău"? (uitîndu-se dojenitor) Mă, tu de la un timp parcă ești așa... (căutîndu-și expresia) dus cu pluta.

c.2 — (absent) Plută mă? Plută?...

Frunzele continuă să cadă. Multe. De primăvară.

c.2 — ...sbura odată pluta în aer... și se cocea la negrul rece al...(nu știe ce să zică)

c.3 — Cu pluta, da! Cu pluta!

Amîndoi par că nu știu ce vorbesc. Că nu știu ce să zică.

c.2 — Ce plută mă? Ce plută?

c.3 — Hău... cu pluta mă... cu pluta.

c.2 — Ei, asta-i bună.

Copilul c.2 se așează pe buturugă din nou.

c.3 — (îngînîndu-l pe c.2) Ei, asta-i bună... asta-i bună... N-ai văzut tu ce am văzut eu...

c.2 — (parcă adormind) Ei, asta-i bună...

c.3 — Da, da. C-am fost la pîrîu (arătînd undeva spre pădure) să beau apă.

c.2 — (absent) ...să beie apă, c-apoi s-a lua focul de el...

c.3 — (mirat) Ce? Ce-ai zis?

c.2 — (absent) Da, că l-a lua focul și i-a arde fru...

c.3 — (zgîlțîindu-l pe c.2) Hei, mă! Ce faci mă, dormi pe picioare?

c.2 — (parcă trezit) Cum, cum?

c.3 — Cum, cum ce? Dormi ca... (nu știe ce să zică)

c.2 — (scuturîndu-se ca de o trezire) Hău?

c.3 — Ce?

c.2 — Hău? (rîde)

c.3 — Așa deci. No și am fost la pîrîu să beau apă. Și pe o piatră numa' văd niște cămăshute. Și ce frumoase, cu nasturi mari și albastri.

c.2 — Descheiate cămăshutele sau încheiate?

c.3 — Stai să mă gîndesc... Păi cred că descheiate, ca doar erau date jos... Oricum.

c.2 — Nu că oricum, că-i important. Dacă erau descheiate era cald și dacă erau încheiate era frig.

c.3 — Cald și frig? Cui? La ce?

c.2 — (dînd din umeri) Habar n-am. Da' ce importanță are? Erau descheiate sau încheiate?

c.3 — (neauzind ultima întrebare) Și, văzîndu-le, m-am gîndit că sînt ale cuiva. Și atunci m-am apropiat de pîrîu mult mai încet, să nu speriu pe cineva cumva de pe acolo.

c.2 — Da' ce crezi tu, că fără cămăshute s-ar speria...? Aiurea, că nu s-ar speria...

c.3 — Și numa' că văd o fată pe pîrîu. Adică în mijlocul pîrîului cum era o piatră mare, ea stătea în picioare pe ea și se uita așa cum curge apa pe jos.

c.2 — Și?

c.3 — (gesticulînd) Și numa' că la un moment dat, o văd că se învîrte în cerc pe piatra mare și începe să spună: « Mă rotesc, rotesc, rotesc... vraja apei o pornesc, frunze moarte de m-or coate... nimenea nu le socoate, nimenea nu le socoate... frunze moarte s-or socoate, frunze moarte s-or socoate... », și tot așa încă o dată. Eu m-am speriat bineînțeles. Că numa' ce se oprise pîrîu' să curgă. Auzi tu, să curgă.

c.2 — Să curgă...

c.3 — (imitînd-o parcă pe fată) « Du-le, du-le și le du, alte frunze de-i adu'... du-le, du-le și le du, alte frunze de-i adu'... », o zis apoi.

c.2 — Să curgă...

c.3 — Să curgă iară o început pîrîu'. Și uitîndu-mă nu știu, la pîrîu sau la apa lui, fata nu o mai fost acolo.

c.2 — S-o dus? o plecat?

c.3 — Nu știu, poate c-o plecat. Că eu nu... mie mi-o fost sete și m-am dus să beau apă...

c.2 — (întrerupîndu-l) Ai băut apă? Ai băut apă după toate ce-ai văzut?

c.3 — Da, de sete. Păi ce, apa-i apă. Pînă-i lumea, nu?

c.2 — Nu trebuia să bei, nu. Nu.

c.3 — Ei nu, doară setea-i sete...

Copilul c.3 iasă din pădure, și din scenă. Copilul c.2 rămîne în scenă așezat pe o buturugă.

SCENA 3

După un timp (senzație de clipe în care nu se întîmplă nimic rămîne a fi sugerată în funcție de măiestria regizorului), în care c.2 stă doar pe buturugă și pare a numa' sta și atît. Undeva se aude un bocănit de lemne. Ca și cum dă cineva cu un lemn într-un copac. Pe cer se înaltă soarele, ca și cum s-ar ivi miezul zilei. Undeva se aude iar un bocănit de lemne. Copilul c.2 se întinde, mai încolo de buturugă, pe un clin de pamînt, cu burta în iarbă. Întins cum stă, după un timp pare adormit. Cum stă cu capul lipit de pamînt, urechea lipită de pamînt, adormit cum e, se trezește și ascultă ceva. Gesturi ca și cum s-ar așeza să audă mai bine.

c.2 — (ca pentru el) Se afundă tot mai în-ontru... tot mai în-ontru... Se ascunde de ramuri... Se ascunde de ramuri... se teme de frunze că o să-l scufunde... (pauză) Că poate i-or curge pe noruri, de verde prea pline surate... pe noruri prea pline... Se trage de ele-n adîncuri... de ele-n adîncuri...

Se ridică în picioare, și agitat, negăsindu-și locul, începe să strige.

c.2 — Unde mi-e locul? sub cine să seamăn?... M-a prinde vîrtejul, m-a prinde suială!... Las' locuri, las' suflet (luînd frunze de pe jos și punîndu-și-le în cap), deageaba-i cădeală, deageaba-i găteală cu frunze... M-a prinde vîrtejul, m-a prinde vîrtejul... m-a prinde suială... sub cine să seamăn?...

După o clipă de căutare, copilul c.2 se apropie de un copac la rădăcina căruia începe să facă pișu.

c.2 — Astîmpără tunet și creapă de lemne!... astîmpără frunze din toată cădeală... Ia udu-ți acuma pamîntul de-a latul, nu nici-un uscatu', nu nici-un lăsatu'... (terminînd de făcut pișu) Te ține de frunze, te ține de frunze!... Gătatu', și ține de frunze!

Se aude brusc în pădure un vuiet de vînturi. Frunzele toate se opresc doar o clipă (lucru vizibil), după care iar încep să cadă. Copilul după ce o clipă pare încrezător, desnădăjduit că frunzele nu se opresc să cadă, spune:

c.2 — Făcut-am pe tine, pe tine de seamăn... mă dat-am din mine, mă dat-am din mine... Deageaba-i și asta, deageaba-i și asta... cădeală de frunze, de frunze necoapte, cădeală de frunze...

În scenă intră copilul c.3, care auzise ultimele cuvinte ale lui c.2.

c.3 — De ce nu te-ai culcat? Parcă așa ne-am înțeles, să te culci imediat cum plec. De ce nu te-ai culcat?

Apropiindu-se de c.2 observă la rădăcina copacului ceea ce a făcut.

c.3 — (rîzînd) Degeaba încerci... Doar ți-am mai spus că nu se poate... Poți să-l uzi pînă vrei... poți să-i uzi tu pe toți, că ei tot n-or să se oprească din scuturat frunze. Așa-i timpul ăsta să le cadă frunzele... Așa-i timpul lor.

c.2 — Ba nu-i așa, nu-i așa! Că știu eu cînd le e timpul. Și că nu-i asta, nu-i asta! nu-i! (sărind disperat după frunzele ce cad pe lîngă el) Opriți-vă, opriți-vă odată! v-am dat, v-am dat... opriți-vă!

c.3 — (observîndu-l pe c.2) Ei, ei că nu vrei să pricepi. Da, tu ești așa de-a lor... îți curge și ție... îți curge dar degeaba... degeabă...

Între timp c.2 începe să plîngă.

c.3 — (făcîndu-i-se milă) Las' că trece, las' că trece...

c.2 isbucnind în hohote de plîns.

c.2 — Da' asta-i, că trece... trece... și eu nu vreau să treacă... nu vreau să treacă... (pauză) (revenindu-și puțin) Povestea aia a ta, cu fata de la pîrîu. Numa' aia am visat-o tot timpul... Știi, numa' aia am visat-o tot timpul...

Brusc în scenă o lumină galbenă, apoi ca la un semn toate frunzele se opresc din căzut. Nici una nu mai cade. La început cei doi copii nu-și dau seama. După un timp, c.2 observă primul iar apoi c.3. Măiestria actorului va face ca trecerea de la desnădejdia precedentă la bucuria fără limite, să fie sugerată foarte clar. Undeva în spatele fundalului o umbră de fată se face văzută. Ea trece senin fără însă ca băieții să o poată observa. Odată cu acestea, cortina se lasă.

ACTUL 2

SCENA 1

Pe scenă se află trei personaje. Decorul aduce cu o poieniță în mijlocul unei păduri. E început de ziuă, iar cele trei personaje dau impresia că fac ceva, dar de fapt nu fac nimic. Pot părea că culeg iarbă sau flori, că adună rouă, sau indiferent ce, pot părea că fac orice. Ele de fapt nu fac nimic, iar această impresie de activitate în dorul lelii trebuie să reiasă clar. Deodată în scenă intră c.1. Se uită speriat către personaje, se oprește între ele, le privește, încearcă să le spună ceva, nu reușește și iasă în fugă afară. Personajele îl observă, se uită neatent către el, iar după ce acesta iasă, revin la ceea ce făceau înainte, ca și cum nu l-ar fi văzut deloc. Timpul trece, iar după o vreme, copilul c.1 intră din nou în scenă, însă din partea opusă acum, pe unde deci ieșise anterior. Iar își caută cuvintele să spună ceva, cu greu acum reușește:

c.1 — Ăăă... O plouat cu cenușa de vrajă!... (pauză) ...O plouat cu cenușă de vrajă!

Nimeni nu-i dă atenție.

c.1 — ...O plouat cu cenușă de vrajă!...(pauză) Măi! Hei, măi! (aici parcă cuvintele încep să-i vină normal) O plouat cu cenușă de vrajă! (plîngînd)

Din greșeală, cîteva frunze sînt aruncate către c.1 de către un personaj, însă fără să-l atingă.

c.1 — Și m-o udat măi, m-o udat! Pe pijamauă măi, pe pijamauă!

La auzirea cuvîntului "pijamauă", cele trei personaje se întorc către el întrebător.

c.1 — (emancipat, arătînd cu gesturi ceea ce spune) Era că veneam de la pădure. Se înnoptase, da' parcă strălucea cărarea ca-n lumina zilei. Și am ajuns la capătul cărării și pe cînd să pășesc dupa ea, parcă nu am mai văzut nimic. Parcă alunecasem în cerc cumva, nu știu, și parcă călcasem în gol... Apoi nu mai știu ce s-o întîmplat, numa' că m-am trezit cu fata în jos, cum eram pe burtă. Și cînd m-am ridicat în picioare, ca după un vis ciudat, eu știam că nu mai sînt cel din-nainte, știam că eu sînt altfel parcă acum, dar nu știu de unde și cum. Și nu mi-am dat seama de asta decît după ce v-am întîlnit pe voi. Că v-am întîlnit pe voi și numa' după mi-am dat seama. Și după ce am văzut că pot ține frunzele să nu cadă... (pauză) că pot frunzele să nu cadă? (mirat, ca și cum vorbea fără să știe, ca și cum în momentul în care vorbea realiza de fapt ce spune) Sau că pot să volbur rîul, să-i fac cercuri în luciu-i? (pauză în care parcă stă să-și aducă aminte de acest lucru) ... Că da, plouase cu cenușă de vrajă, și numai eu eram în acea vreme afară în noapte. În pijama, că eram gata de culcare, și tot, tot, tot m-o udat. Pînă la piele. Că pe voi, cum dormeați nu v-o udat și n-ați aflat decît doar de la mine. Și după ce mi-am dat seama, de aia am plîns așa de tare. Și am strigat la voi că o plouat cu cenușă de vrajă. Și voi nu vroiați să mă credeți, nu vroiați să mă credeți... (către personaje) nu vroiați să mă credeți.

p.1 — (ironic) Și cum mă, zici că poți să faci frunzele să nu mai cadă?

p.2 — (ironic) Că poți să... să volburi rîul, să-i faci cercuri în luciu-i, ha?

p.3 — (amuzat) Poate pe săracia. Nu vedeți că-i hăbăuc?

p.1 — (ironic) Păi cum să cadă măi, primăvara? Frunze să cadă primăvara.

p.2 — (către p.1) Păi da mă, dacă cad, cad. Și primăvara și oricînd. Ele cad. Numa' și atît (începe să rîdă)

p.1 — O, atunci se înțelege... se înțelege (începe și el să rîdă)

p.3 — (către p.1 și p.2) Cică ba, s-o dat cu lemnu-n piatră și s-o zis că de acum frunzele cad primăvara. Îi musai amu'.

p.1 — Ooo, păi atunci aici avem de-a face cu o încălcare de musai. Gravă! (uitîndu-se către c.1, amenințător)

p.2 — Gravă, puțin spus. Mare gravă.

p.1 — No, și asta-i bai.

p.3 — Da'... are noroc că noi n-am văzut frunzele căzînd. Are noroc. (către c.1) Fugi mă de aici!

c.1 tresare puțin, însă în loc să plece, se lasă în mijlocul lor pe jos, desnădăjduit. Amărît că nu-l cred, se apucă să vorbească ca pentru sine. Fiecare din ceilalți, după un timp, parcă terminîndu-și treaba, se așează pe rînd pe jos, începînd să bolborosească și ei, ca vrăjiți. La început p.1, apoi p.2, iar apoi p.3, dar toți o aceeași bolboroseală. Băiatul se oprește mirat, se uită la cei trei, și începe să-i îngîne în bolboroseala lor cu voce tare și ostentativ. (Măiestria regizorului va îndemna actorii în bolboroselile lor, să fie net diferite între cea a băiatului și cele ale celorlalte personaje. Ceva în genul: prima bolboroseală avînd mai multe litere de "A", celelate avînd mai multe litere de "E".) Cei trei parcă cuprinși de vraja bolboroselii lor, nu-l bagă de seamă. Atunci băiatul dă a lehamite din mînă, oprindu-se din a-i îngîna. Se ridică în picioare și începe să sară în sus de mai multe ori. Pe rînd, ca vrăjiți din nou, cei trei îl observă, și încep să sară ca și el. La început acesta nu-i observă, dar după un timp, c.1 se oprește din nou mirat, și inervat încearcă să-i oprească, fără succes însă. Indiferent apoi, se lasă pe jos în mijlocul lor, și începe să bolboroseasca din nou ca și înainte. După un timp, în care cei trei tot sar și sar, observîndu-l pe c.1 cum bolborosește, din nou parcă vrăjiți, continuă să sară însa și bolborosind acuma. C.1 auzindu-i, se oprește din bolboroseală, își pune disperat mîinile pe urechi să nu-i mai audă, își închide ochii și se întinde ca și cum ar vrea să adoarmă dintre ei. Trece vremea, iar după ce copilul pare că a adormit, cei trei își pun și ei mîinile pe urechi și se întind să adoarmă, la fel ca și c.1. Deodată lumina în scenă se stinge. Un reflector se aprinde luminînd doar pe chipul lui c.1 adormit. Neluminate și fără știința publicului, cele trei personaje ies din scenă. Lumina reflectorului mai rămîne încă un pic pe chipul copilului, după care se stinge încet.

SCENA 2

Aceeași scenă, cu copilul c.1 în același loc. Mici diferențe de decor, cum ar fi apariția unui pui de copac (reprezentat printr-un copac mic de a cărui o ramură efectiv se va pune să atîrne o scîndură pe care stă scris "pui de copac"), plus lumina de miez de zi apăruta în jur. Copilul c.1 doarme la umbra puiului de copac. În scenă își fac apariția doi copii ce fug unul după altul.

c.2 — Apoi tu crezi că eu pot fugi ca tine?... Apoi tu crezi că eu pot fugi ca tine, mă?...(pauză) Mă, zăpaceală! Zăpaceală!...

Fug în continuare unul după altul. Rîsete, gălăgie.

c.2 — Mă, zăpaceală!... Tu crezi că eu pot fugi ca tine?...

c.3 — Ne-a prinde lasatu' de soare în vale pe cărare... în vale pe cărare... (hohote de rîs)

c.2 — Ne-a prinde cărare în vale lîngă soare... în vale lîngă soare... (rîde)

După un timp, obosesc și încep să se plimbe unul după altul, într-un ritm din ce în ce mai încet. La un moment dat, cel ce-l urmărea pe primul, se oprește la puiul de copac și începe să se uite la el atent. Nu-l vede pe c.1. Cel urmărit observă și el după aceea o păpădie pe care o culege de jos. Cum păpădia era deja coaptă, puful îi e foarte fin, iar iarba e albă.

c.3 — Păpădie, păpădie, ce-ți dau ție? ce-ți dau ție?... Fulguiești ca să-i petreci!... fulguiești ca să-i petreci!... (suflă peste păpădie, care se împrăștie în aer)

Celălalt copil începe în acest timp să rupă cu o mare curiozitate cîte o frunză din puiul de copac. Tace și doar rupe curios frunze. C.1 pare a se trezi mirat de cei doi copii.

c.2 — (cîntînd) Na pui de copac, păi na pui de copac! Eu mie de mi-l trag, eu mie de mi-l trag! Și ție ți-l arat, și ție ți-l arat!

c.1 — (către c.3) Hei, măi opriți-vă! Opriți-vă! Dați-vă de lîngă pomul ăla! Dați-vă!...

În același timp,

c.2 — (cîntînd) Na pui de copac, păi na pui de copac! Eu mie de mi-l trag, eu mie de mi-l trag! Și ție ți-l arat, și ție ți-l arat!

c.3 — (observîndu-l pe c.1) Numa' încet, numa' încet. Că nu-i pomul tău. Că îi copac. Uite așa și scrie. Nu-i pom, și tu cum ai zis că-i pom și nu-i pom, că-i copac, nu-i al tău.

c.2 — (către c.3) Și atuncea, și atuncea, ia rup frunze din el, no.

c.1 — Hei mă, opriți-vă, opriți-vă. Dați-mi timp și mie... (oprindu-se speriat de parcă i-o scăpat o vorbă ce nu trebuia să o zică)

c.3 — Timp? La ce îți trebe timp?

c.2 — Auzi tu mă, îi trebe timp! (rîde)

c.3 — Timp, mă? timp?

c.1 — (neștiind ce să răspundă) Timp, da... timp...

Copilul c.1 face niște gesturi de oboseală și somn. Cască și se întinde.

c.3 — (absent) Nenea, e adevarat că o plouat azi noapte...?

c.1 — (obosit) De ce îmi zici nenea? Eu nu-s nenea, eu îs un copil ca tine, și nu nenea.

c.2 — (către c.3) Nenea, nenea, că cine doarme la umbra puiului de copac e deja mare.

c.3 — De fapt cum că deja dormiți de cu dimineața? Ca și... (nu știe ce să zică) vă culcați de dimineața.

c.1 — Da' cine o dormit? că nu eu...

c.2 — Și că dacă-l vedem la umbra puiului de copac, îi spunem nenea și-l luăm cu dumneata. (rupînd frunze în continuare)

c.1 — (către c.3)...Da' nu eu...

c.3 — Și el a încercat să doarmă sub puiul de copac (arătînd spre c.2, însă c.1 neuitîndu-se către acesta), dar săracu' nu o putut dormi din cauza frunzelor care cădeau întruna. Și cu toate că nu era toamna...cu toate că nu era nici iarnă. D-apoi acum că-i primăvară...(pauză) Nenea, e adevarat că o plouat azi noapte cu cenușă... vrăjită?

c.2 — (curios, către c.3) E adevărat? E adevărat?

c.1 — (foarte mirat și speriat în același timp) Da' de unde știi tu asta? de unde știi tu asta?

c.2 — (speriat, către puiul de copac) Nu știu, eu nu știu... El știe, că el o întrebat! Eu nu știu, nu știu...

c.1 — (apropiindu-se de c.3) De unde știi mă? știi, de unde?... Hai spune-mi, de unde?

c.3 — (absent) Iaca știu și eu... Așa, că am visat și am avut un vis...

c.1 — Ai visat?

c.3 — (absent) Că ploua cu cenușa... de vrajă... (trezit) Da' gata acum, gata.

c.1 — (rugător) Ce gata? Ce gata? Hai spune-mi... Hai spune-mi ce-ai visat...

În acest timp copilul c.2 rupe indiferent frunze din puiul de copac.

c.1 — Stai mă, nu rupe frunze! nu rupe frunze!...(îndreptîndu-se către c.2)

Observîndu-l, c.2 se învîrte în jurul puiului de copac, în așa fel încît c.1 să nu-l poată prinde, rupînd în acest timp frunze. Obosit, c.1 se așează pe jos sprijinit de tulpina puiului de copac.

c.1 — Dintre toți copacii, numa' pe puiul ăsta de copac nu l-am putut opri apoi să-i cadă frunzele... Că atunci cînd cădea pădurii, și le-am oprit pe ele, la ăsta căruia atuncea nu-i cădeau, or început să-i cadă... (către c.3) Și cred că din cauza că voi i le smulgeți, că voi i le smulgeți...

c.3 — Nu noi, nu noi... numai el, că numai el le smulge. Eu nu le smulg, nu le smulg...

Absent, copilul c.2 rupe frunzele din puiul de copac în continuare. Copilul c.3, se uita la c.2 cum rupe frunzele și parcă vrăjit se apropie de copac și încetul cu încetul începe să rupă și el frunze din puiul de copac.

c.3 — Nu noi, nu noi... numai el, că numai el... eu nu le smulg, nu le smulg... că numai... el...

Deodată o voce gravă se face auzită. În acest timp lumina în scenă se întuneca puțin.

voce — « Nu se putea odată să cadă de pe ramuri, ori galbene vechi frunze, ori negrii tineri muguri, doar toată din pădure suflare cea lemnească să-și deie cu lăsatu' de vînturi duse frunze... » (pauză) « Nu se putea ca puiul, vestitul mîndru verde să seamăne cu lemnul vechiu din cealaltă pădure... » (pauză) « Venit-a dus de ape, sămînta-n chip de nouri, să prinse în pămînturi, născuse pui copacii... » (pauză) « Nu se putea ca locul pe unde pică frunza să lase gol de timpul ce trece în zadar! »

Apar în scenă în acest timp și cele trei personaje b.1, b.2, b.3, care ca vrăjite încep să rupă pe rînd frunze din puiul de copac, împreună și cu c.3. C.2 se retrage încet, pe furiș, furînd niște frunze. Apoi c.2 iasă din scenă. Măiestria regizorului va face ca toată această segventă să aducă cu un ritual, la sfîrșitul căruia în puiul de copac să nu mai rămînă nici o frunză, decît una mare ce se află în virful puiului de copac. Copilul c.1 stînd cu spatele la puiul de copac nu vede cele ce se întîmplă în jurul acestuia.

c.1 — (ca pentru sine) Da' de-i opresc puiului de copac să nu-i mai cadă frunzele, atunci la toată pădurea începe să-i cadă iară. Așa ori așa... că trebuie să cadă...

După ce culeg frunzele, b.1, b.2, b.3 și c.3 ies pe nesimțite din scenă. Lumina în scenă apare ca la începutul unui apus de soare. La un moment dat, c.1, întorcîndu-se, observă puiul de copac fără frunze. Mirat și apoi speriat încearcă imediat să-i pună frunzele la loc însă fără succes. În acest moment, fata f.1 intră în scenă.

f.1 — Săracu', i-a fi frig. Așa, așa îmbracă-l.

C.1 o vede și supărat îi spune.

c.1 — Știi ce, cînd are nevoie omu' de tine habar nu ești, iar acuma vii și tu ca să mă încurci!

f.1 — Să te încurc? da' ce faci tu? Pui...

c.1 — (luîndu-i vorba din gură) ... Pun frunzele puiului la loc! Ca să nu-i fie frig.

f.1 — Da-i primăvară, cum să-i fie frig?

Auzind aceasta c.1 se oprește mirat, nevenindu-i să creadă. Apoi parcă aducîndu-și aminte:

c.1 — (amărît) Da, da... da...nu pentru ca să nu-i fie frig... nu...

f.1 — Nu? Atunci pentru de ce?

c.1 — Pentru de ce?

f.1 — Da, pentru de ce.

c.1 — Nu știu... așa am crezut eu că trebe... Așa trebe, nu?...

f.1 — Trebe, trebe... Cu cămăshutele o trebuit, cu năstureii o trebuit, și acum cu frunzele astea iară.

c.1 — Da, la toate o trebuit, la toate. Da, (încercînd din nou să pună frunzele în puiul de copac) o trebuit la toate...

f.1 — Nu mă, nu așa trebe. Că ți-am mai spus că nu trebe-trebe, ci numa' trebe, odată, și dacă-i odată numa', nu trebe.

C.1 ia în brate puiul de copac. De undeva din scenă, fosnet de frunze.

c.1 — Culese... Lîngă care fosnet, de vîntu-mi să despart? Despoiuri de căzute, lăsate culegeai... Cînd și de cîte duse în toamna cea trecută, același soare roșu 'mpresurata frunze?... Oh, tihnă-adulmecită (lăsîndu-se pe jos) Tîrcoale mîinii mele de piepturi să mă iau?... M-aș scoborî cu tine... tainic făgaș de umbre... Da-s goale, fără carne... mă lacom în zadar... (pauză) Făgașe înceteli m-absoarbe de mi-i drumul și calea bătucită de false nopți cu lună... Tu soare colorata-i cu verdele-ți de roșu un bulgăre de stîncă să-mi cadă în... frunzar?... De ce nu îmi ia cadă, în palmă? de la gura dup-aia să o dau... Prilejuri de tăcere să nu mai am... mai am?... Prilejuri de tăcere să nu mai am... mai am?...

C.1 se întinde obosit pe jos între frunzele căzute. F.1 pare mulțumită, iar privind către puiul de copac, îi observă acestuia frunza mare din vîrf, singura necăzută. După un timp,

f.1 — Da' tu frunza aia mare ai văzut-o?

C.1 nu o bagă în seamă.

f.1 — Uită mă, frunza aia din vîrful puiului!

c.1 — (absent) Frunza mare? din vîrf?...

f.1 — (încercînd să ajungă la frunza mare, dar nereușind) Frunza asta ni, de aici. Ei... uite mă, asta...

c.1 — (absent) O frunză? Înca?...(parcă trezit) Înca o frunză?! O frunză? Unde, unde?

f.1 — Uite, aici. Aici.

c.1 — Necăzută, necăzută?

f.1 — Da mă, necăzută, necăzută.

c.1 — De două ori necăzută, deci necăzută?!

f.1 — Da, mă!

Bucuros, c.1 încearcă și el să ajungă la ea. Nu reușește, și atunci adună frunzele căzute de pe jos, le face movilă și suindu-se pe ele, încearcă din nou să ajungă la frunza necăzută.

f.1 — Da' ce faci mă, încerci să o rupi și pe ea? S-o faci să cadă și asta?

C.1 nu aude.

f.1 — Mă, tu vrei să o rupi? Tu vrei să o rupi jos, mă?

c.1 — (încercînd în continuare) (parcă amintindu-și ceva)...Și numa' dacă frunza, o frunză mare dac-o prind, numa' atuncea s-or opri toate ca să cadă. (pauză) Da, numa' dacă frunza, o frunză mare dac-o prind, s-or opri toate ca să cadă... ca să cadă...

Speriată, fata f.1 se apropie de copilul c.1 și încearcă să-l oprească. Se aprinde o mică ciondăneală, în timpul căreia, lumina sa întuneca și o voce gravă se face auzită.

voce — « Căzusera din toate cîte, rămasera după furtună. Doar una-i încă necăzută, doar una-i toată de pe ramură. Sălbatec vîntul de o scutură, sălbatec de-o avîntură, doar una-i tot pe ramură, doar una-i una necăzută. » (pauză) « Ca puiul de copac ramasă, de-o frunza-a cîta căutată, s-o rupe vîntul numa', s-o rupe cît-a facără, furtună de pămînturi. Și nu de ape de luate de focuri stinseră pe piatre... și nu de apă de luate de focuri stinseră pe piatre! »

Copiii o aud speriați, caută vocea din priviri, iar apoi fug înspăimîntați afară din scenă. Se lasă cortina.

SCENA 3

Cu cortina suind încet,

c.2 — Unde-i pomu' orbu'? unde-i pomu' orbu'?

c.3 — Foaie verde căzătoare, de îl cazi pe unde-l doare? de mi-l vezi pe und' petreci? de-l lovești și sărăcești...

c.2 — Unde, unde-i pomu' orbu'?... pomu' orbu', unde-i unde?

c.3 — Ia sărac, și curatat, ploaia, vîntul l-o lăsat...

Cortina ajungînd sus pînă la capăt, scena se lumineaza ca într-un apus de soare pe gătate. Copiii c.2 și c.3 observă publicul. Se uită bine și cu atenție la el. Apoi se uită cu subînteles unul la altul.

c.2 — Cată-l, du-te și-l anunță că poate acuma să se-arete. (pauză) Că acuma s-o gătat.

C.3 se uită atent la c.2. Vrea să întrebe ceva.

c.2 — S-o gătat! S-o gătat!

c.3 — Da'...

c.2 — Ceea ce a fost s-o întîmplat și acuma îi să-l anunțăm. Că s-o gătat.

C.3 iese grăbit din scenă.

c.2 — (vorbind cu sine) Nu s-o aflat încă, da' să afla ea... Nu s-o rotit și ea... și nu o căzut... și nici nu o facut să cada...

Văzînd o scorbură de prin-prejur c.2 se apropie de ea încet. Pare că se apropie de ceva drag, ce-i aparține. Mîngîie lemnul scorburii, și deodată brusc își bagă capul în ea. Măiestria regizorului va face ca chipul copilului să se vadă cumva de către public.

c.2 — Se afundă tot mai în-ontru... Se ascunde de ramuri... se ascunde de ramuri... se teme de frunze că o să-l scufunde... (pauză) Ca poate i-or curge pe noruri, de verde prea pline surate, pe noruri prea pline.... se trage de ele-n adîncuri... de ele-n adîncuri...

voce — « Mă lasa de-aminte și locuri... mă lasă căzutele focuri... Prea plinele frunze să seamăn... tulpinele leagăn de goluri... »

C.2 cum stă cu capul în scorbură, pare speriat și pare a încerca să se bage cu tot corpul în scorbură.

voce — « Ha, ha, ha... Te văd. Nu te speria copile. Sînt eu cel copac. Nu orbu'. Sînt puiul de copac. »

c.2 — (speriat) Ce pui de copac? ce pui de copac?... El e lemn, el nu vorbește...

voce — « Nici eu nu vorbesc. Tu faci să m-auzi. Eu tac. Acum eu tac. Tu doar auzi... auzi... »

c.2 — Vorbesc poate frunzele tale... frunzele căzutele... (către sine) Da, ele vorbesc, și eu cred că te aud pe tine. Sigur, așa trebuie să fie. Așa trebuie să fie...

În acest moment intră în scenă c.1.

c.1 — Și zici că s-o gătat? (căutîndu-l pe c.2) Hei mă, și zici că s-o gătat?

c.2 — (scotîndu-și repede capul din scorbura) Cum?

c.1 — Ai trimis după mine. Am venit, c-ai zis că s-o gătat.

c.2 — Aaa...

c.1 — Ce s-o gătat?

C.2 se uită în jur. Nevăzînd pe nimeni a cui voce dinainte ar fi putut fi, se linistește.

c.2 — (ironic) S-o gătat mă, timpul!

c.1 — (cu jumate de glas) Timpul?...

c.2 — Timpul, da! Ce nu mai știi? Ziceai că n-ai timp... ziceai că să-ți dăm timp... Păi gata, o trecut!

c.1 — Da'...

c.2 — S-o gătat!

Dupa care, toate vocile celorlalte personaje împreună, undeva din spatele scenei, strigă deodată: « S-o gătat! » În acest moment apar în scenă ca într-un ritual (măiestria regizorului va crea și atmosfera necesară în scenă) p.1, p.2, p.3 și c.3 purtînd în brate, de-a lungul pe orizontală, puiul de copac cu singura lui frunză rămasă în vîrf către în față, și văzîndu-se atîrnînd de o ramură a acestuia o scîndura pe care stă scris "fost pui de copac" (cuvîntul "fost" pare clar a fi adăugat ulterior, pe o aceeași scîndura cu scrisul "pui de copac" ce atîrna înainte). După un tur, două de scenă (sau alte miscări regizate) timp în care c.1 pare a suferi cumplit, zbătîndu-se și svîrcolindu-se undeva pe jos, c.2 se apropie de cortegiu și cu mult calm și-o vădită mulțumire, începe să rupă încet frunza de pe puiul de copac. Pe fundalul scenei apare umbra lui f.1. În momentul în care frunza se desprinde de pe copac, f.1 începe să sbiere lung, ca un geamăt de durere. După o sclipire puternică de galben, luminile în scenă se închid.

Nu cade cortina.

--- SFÎRȘIT ---